Identificare. Cantonul Ticino a fost numit de Napoleon în 1803, după numele principalului râu din regiune. Numele „Grigioni” provine de la „liga gri” fondată în secolul al XIV-lea.
Localizare. Locuitorii de limbă italiană din Elveția locuiesc în două cantoane: Ticino și Grigioni (Graubunden în germană) (văile Mesolcina, Calanca, Bregaglia și Poschiavo). Cu excepția unui singur sat (Bivio, în Grigioni), toate acestea sunt situate la sud de Alpi (Svizzera Meridionale). Toate râurile duc la câmpia lombardă italiană a râului Po. Regiunea este situată la 46° N și între 8° și 11° E. La nord se află cantoanele Valais, Uri și Grigioni. Muntele Ceneri împarte Ticino în două părți. Pentru a descrie clima, trebuie să facem distincția între câmpie, dealuri/munte și Alpi: diferențele de temperatură, ore de soare și altitudine sunt considerabile. Peisajul este caracterizat de multe văi abrupte și împădurite (cum ar fi Centovalli). În zonele de câmpie, lacurile influențează clima, astfel încât chiar și plantele exotice cresc în aer liber. În general, clima de la sud de Alpi se caracterizează prin ierni uscate și însorite, cu puțină ceață și, uneori, ninsori abundente; primăveri ploioase; veri însorite, cu frecvente ploi torențiale; și toamne cu perioade uscate, alternând cu ploi puternice. În ultimii ani, poluarea aerului a afectat în mod negativ clima și reputația acesteia.
Demografie. Înainte de secolul al XIX-lea, emigrarea din văi era sezonieră sau anuală și apoi în principal către orașele din Elveția și Italia, dar a existat și o emigrare în Franța, Anglia, Germania, Austria, Ungaria, Polonia și Rusia. În secolul al XIX-lea, a avut loc o emigrare permanentă în America de Nord și de Sud și în Australia. (În 1830, au fost emise 12.000 de pașapoarte.)
Muncitorii italieni au început să vină în Elveția pentru a construi calea ferată San Gottardo la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În secolul XX, populația din Ticino (dar nu și din Grigioni Italiano și din zonele Centovalli, Maggia, Verzasca, Leventina, Bienio) s-a dublat. În orașe s-a înregistrat o creștere constantă a populației, astfel încât astăzi peste 70 la sută din populație trăiește în aceste orașe. În 1990, populația din Svizzera Meridionale reprezenta aproximativ 6 la sută din populația Elveției (adică 300.000 de persoane). Aproximativ 20 la sută din populația din Ticino este de naționalitate italiană.
Dacă definim italienii elvețieni pe baza limbii, trebuie să numărăm și cei aproximativ 400.000 de imigranți italieni (dincolo de cei care sunt cetățeni naturalizați și copiii lor) care trăiesc în toate părțile Elveției. În majoritatea cantoanelor elvețiene, se găsesc centre de imigrație italiene, consulate italiene, școli private italiene sau alte servicii de susținere a culturii italiene.
Afilierea lingvistică. Identitatea italienilor elvețieni reflectă istoria minorităților în cadrul minorităților. În Europa, Elveția este formată din grupuri minoritare germane, franceze, italiene și romanice. În interiorul Elveției, francezii, italienii și romancii sunt grupuri minoritare. Grigioni Italiano trăiesc într-un canton care are cea mai mică minoritate lingvistică din Elveția – Romansch – pe lângă majoritatea vorbitoare de limbă germană.
Italiana scrisă în Elveția este aceeași ca în Italia, cu unele diferențe dialectale. Are o gramatică latină, cu elemente celtice, galice și lombardice. Dialectele vorbite de italienii nativi din Elveția sunt un element important al identității lor etnice. A vorbi dialectul elvețian italian oferă o distincție socială în majoritatea regiunilor elvețiano-italiene, deși elita din Lugano pune accentul pe italiana standard, iar Locarnese preferă să folosească propriul dialect. Limba italiană este pe cale de dispariție în două dintre cele patru văi ale Grigioni Italiano (Bregaglia, Poschiavo), care sunt dependente din punct de vedere economic și politic de capitala germanofonă a cantonului lor. Văile Calanca și Mesolcina sunt atașate geografic de Ticino, unde limba lor este folosită în presă și în educație.