Prea des, studenții Holocaustului rămân cu impresia că evreii au fost pur și simplu victime neajutorate, lipsite de curaj sau de mijloace pentru a riposta. Este obișnuit să auzi oamenii întrebând: „De ce nu au rezistat evreii?”. Elie Wiesel, autor laureat al Premiului Nobel și supraviețuitor al Holocaustului, sugerează reformularea întrebării. El explică: „Întrebarea nu este de ce nu au luptat toți evreii, ci cum de au luptat atât de mulți dintre ei. Chinuiți, bătuți, înfometați, unde au găsit puterea – spirituală și fizică – de a rezista?”
De fapt, evreii au ripostat împotriva antisemitismului și a opresiunii naziste în toate modurile imaginabile. Au făcut acest lucru prin acte personale, de la documentarea în jurnale până la crearea de artă și poezie; prin diseminarea organizată a informațiilor despre crimele germane prin intermediul ziarelor clandestine, al pamfletelor și al fotografiilor; prin organizarea de revolte și oferirea de ajutor și asistență prin comitete, campanii de strângere de alimente și cantine de supă în ghetouri; prin sacrificii precum angajamentul curajos al unui rabin de a renunța la un drum sigur pentru a rămâne alături de cei rămași în urmă; și prin rezistența armată a celor numiți partizani, care au înființat tabere de luptă, dar și tabere de familie care erau un refugiu pentru tinerii războinici, precum și pentru bătrâni și foarte tineri.
În această resursă, ne concentrăm asupra rezistenței văzute prin prisma experiențelor directe ale partizanilor evrei, femei și bărbați care au luptat în armatele Aliaților și ale Uniunii Sovietice și în brigăzile de rezistență din Europa de Est. (Fundația pentru Educație a Partizanilor Evrei definește partizanul ca fiind „un membru al unui corp organizat de luptători care atacă sau hărțuiește un inamic, în special în spatele liniilor inamice; o gherilă”). Existau aproximativ 30.000 de evrei implicați activ în grupurile de rezistență partizană din zece țări din Europa. Partizanii evrei erau adesea femei și bărbați tineri care au evadat din ghetouri și lagăre și au luptat în grupuri de partizani predominant neevrei, dar ocazional în grupuri de partizani exclusiv evreiești.
Majoritatea evreilor care au evadat din lagăre și ghetouri au făcut-o pentru a supraviețui, nu pentru a înființa sau a se alătura grupurilor de rezistență. Odată ce au găsit siguranță în pădurile sau în munții din sudul Europei, unii au reușit să se alăture grupurilor de partizani existente, deși antisemitismul adânc înrădăcinat i-a împiedicat pe mulți dintre ei să fie acceptați de alte grupuri sau i-a forțat să își ascundă identitatea în timp ce luptau. Un număr mic de partizani au format grupuri exclusiv evreiești, în primul rând pentru a evita acest antisemitism extrem. Alții au fugit în „tabere familiale” neînarmate, dintre care câteva au dobândit arme pentru autoapărare.
De ce nu au format evreii mișcări de rezistență organizate mai devreme și de ce nu au participat mai mulți evrei? În mare parte pentru că germanii erau foarte pricepuți în a-și ascunde planul de exterminare sistematică a evreilor europeni. La aceasta a contribuit înșelăciunea că evreii erau mutați în „lagăre de muncă” care furnizau forță de muncă utilă pentru promovarea eforturilor de război ale Germaniei. Fără să înțeleagă amploarea genocidului preconizat, evreii au presupus raționalitatea economică germană; dintr-o perspectivă pur economică, era logic să mențină această forță de muncă captivă. Mulți pur și simplu nu-și puteau imagina că naziștii ar fi distrus în mod intenționat acest activ semnificativ și nu erau conștienți că evreii erau uciși chiar în afara comunităților lor sau deportați direct în lagăre construite cu unicul scop de a ucide în masă.
În plus, germanii practicau represalii disproporționate: pentru fiecare soldat german ucis sau pentru fiecare act de sabotaj, sute puteau fi uciși. Rezistența în ghetouri era literalmente o ultimă rezistență, punând în pericol viețile tuturor celor care locuiau în ghetou și având ca rezultat „lichidarea” acestuia, deportarea tuturor locuitorilor săi. Acest tip de rezistență putea fi întreprins doar atunci când era aproape sigur că alternativa era moartea.
Războiul a însemnat lucruri diferite pentru diferiți partizani. Unii și-au stabilit ca obiectiv principal salvarea de vieți evreiești; unii sperau să încetinească asaltul nazist în vederea pregătirii unui atac aliat; alții au luptat în numele onoarei, justiției și răzbunării. Fără a cunoaște aceste acte de rezistență, elevii care studiază Holocaustul nu vor avea o înțelegere completă a modului în care evreii au acționat sub ocupația germană și a numeroaselor moduri în care evreii au rezistat în mod activ și au ripostat împotriva atrocităților naziste.