În ebraica biblică există aproximativ 20 de cuvinte diferite care desemnează „păcat”. Se poate deduce, prin urmare, că vechii israeliți aveau mai multe concepte care exprimau diverse nuanțe ale păcatului decât gândirea și teologia occidentală. Prin urmare, un studiu al conceptului biblic de păcat nu poate face abstracție de diversitatea cuvintelor care desemnează păcatul. Aceste cuvinte trebuie să fie examinate în contextul lor, adică în formulele și unitățile literare în care apar. Un studiu analitic al celor trei termeni cei mai frecvent utilizați – ḥeṭʾ, peshaʿ și avon (ʿawon) – a fost întreprins de R. Knierim. Deoarece aceștia se găsesc adesea împreună (Ex. 34:7; Lev. 16:21; Num. 14:18; Isa. 59:12; Ier. 33:8; Ezec. 21:29; Mica 7:18-19; Ps. 32:1, 5; 51:3-7; 59:4-5; Iov 7:20-21; 13:23; Dan. 9:24; cf. Isa. 1:2, 4; Ezec. 33:10, 12), chiar și în paralelismul poetic, nu poate exista o diferență apreciabilă de sens între ele, totuși nu sunt pur și simplu sinonime.
Rădăcina ḥṭʾ apare în Biblie de 459 de ori. Sensul original al verbului ḥaṭaʾ este „a rata” ceva, „a eșua”, așa cum reiese din Geneza 31:39; Levitic 5:15-16; Numeri 14:40; Judecători 20:16; Psalmi 25:8; Proverbe 8: 36; 19: 2; și Iov 5: 24, ceea ce indică faptul că păcatul, așa cum este denotat de ḥṭʾ, a fost văzut inițial ca un eșec, o lipsă de perfecțiune în îndeplinirea unei îndatoriri. Rădăcina ḥṭʾ semnifică un eșec al relațiilor reciproce și corespunde, așadar, mai degrabă ideii moderne de „infracțiune” decât celei de „păcat”, care este un concept teologic. Cel care îndeplinește pretențiile unei relații sau ale unei înțelegeri este drept, ẓaddik (ẓaddiq); cel care nu o face, îl ofensează (ḥṭʾ l-) pe partenerul său. „Care este ofensa mea de m-ai urmărit cu atâta ardoare?”. îl întreabă Iacov pe Laban (Gen. 31:36). David îi pune o întrebare similară lui Ionatan în legătură cu relația sa cu Saul (I Sam. 20:1). Această relație era de așa natură încât îi cerea lui David să-și consacre toate capacitățile sale în slujba lui Saul, iar lui Saul să-l trateze pe David ca pe un supus loial. Obligația era reciprocă atâta timp cât era respectată de ambele părți. Atunci când Saul și David se aflau în aceeași peșteră, iar David s-a mulțumit să taie fusta hainei lui Saul, el i-a strigat acestuia că acum era clar că nu l-a „jignit” (I Sam. 24:12). Atunci Saul a recunoscut că David era neprihănit și că el însuși era ofensatorul (cf. I Sam. 26:21), întrucât nu-și îndeplinise obligațiile. Orice lipsă de ascultare față de superiori este o „ofensă”, deoarece în relațiile dintre subordonați și superiori se așteaptă ca primii să se supună celor din urmă. Brutarul și paharnicul egiptean care se aflau în închisoare cu Iosif fuseseră trimiși acolo pentru că „nu se supuseseră” ordinelor lui Faraon (Gen. 40:1; 41:9). Oamenii lui Faraon au fost acuzați că au „eșuat” (ḥṭʾ) în datoria lor, atunci când nu au dat paie israeliților pentru ca aceștia să poată face cărămizi (Ex. 5:16). Același lucru este valabil pentru orice faptă care intră în conflict cu o comunitate sau care provoacă dizolvarea acesteia. Astfel, Ruben a recunoscut că frații săi au „păcătuit” împotriva fratelui lor Iosif (Gen. 42:22). Când regele amoniților l-a atacat pe Israel, Iefta i-a trimis vorbă explicându-i că între cele două popoare a existat întotdeauna o relație de pace și i-a adresat următorul reproș: „Eu nu am „păcătuit” împotriva ta, dar tu îmi faci rău că te războiești cu mine” (Jud. 11:27). „Păcatul” este aici o încălcare a relației de alianță dintre cele două popoare. Când Sennacherib l-a amenințat pe Iuda în anul 701, regele Ezechia i-a trimis un mesager, spunându-i „Am „păcătuit”” (II Regi 18:14). „Păcatul” lui Ezechia a constat într-o încălcare a îndatoririlor sale de vasal. O faptă „păcătoasă”, adică una de nerespectare a îndatoririlor, este deci o chestiune între două părți. Cel care nu-și îndeplinește obligațiile față de celălalt este un păcătos față de acesta din urmă; el „păcătuiește împotriva lui”, adică „îl dezamăgește”, și astfel îi dă celuilalt o pretenție față de el.
Potrivit lui I Samuel 2:25, neîndeplinirea unei îndatoriri poate privi relațiile dintre oameni sau dintre Dumnezeu și om: „Dacă un om greșește împotriva (ḥṭʾ) unui om, Dumnezeu va fi mediator, dar dacă un om greșește împotriva (ḥṭʾ) lui Dumnezeu, cine va acționa ca mediator?”. Acest pasaj indică faptul că „păcatul” împotriva lui Dumnezeu a fost conceput ca o „ofensă”, ca o nerespectare a obligațiilor față de Dumnezeu. Deoarece rădăcina ḥṭʾ denotă o acțiune, acest eșec nu este nici o abstracțiune, nici o descalificare permanentă, ci un act concret cu consecințele sale. Acest act este definit ca un „eșec”, o „infracțiune”, atunci când este contrar unei norme care reglementează relațiile dintre Dumnezeu și om. Astfel, de exemplu, încălcarea legii interdicției (ḥerem) apare în Iosua 7:11, 20 și I Samuel 15:3-19 ca o „ofensă” sau „păcat” împotriva lui Dumnezeu, având în vedere tradițiile consemnate parțial în Deuteronom 20:10-18. Faptul că adulterul este un „păcat” împotriva Domnului (Gen. 20:6, 9; 39:9; II Sam. 12:13) rezultă dintr-o lege precum Exodul 20:14. Nenorocirile sociale stigmatizate ca „păcate” de către profeți (Is. 58:1 și urm.; 59:2 și urm.; Ier. 2:35; 5:25; Ezec. 14:13; 16:51; 33:14; Os. 12:9; Amos 5:12; Miheia 3:8; 6:13) sunt, de fapt, contrare poruncilor din legea divină, cum ar fi Exodul 20:16 (13); 23:1-9; Deuteronomul 27:17-19. Conceptul de ḥṭʾ se extinde nu numai la chestiunile juridice, morale și sociale, ci și la obligațiile cultice și chiar la încălcările involuntare ale prescripțiilor rituale (Lev. 4-5) sau ale prevestirilor divine ocazionale (Num. 22:34).
Substantivele ḥeṭʾ, haṭaʾah sau ḥaṭṭaʾt, peshaʾ și ʿawon, precum și verbele corespunzătoare, denotă un „păcat” în sensul teologic al cuvântului atunci când caracterizează o faptă umană ca fiind un „eșec”,”, o „încălcare” sau o acțiune „strâmbă” cu referire la prescripțiile care decurg în cele din urmă din stipulațiile Legământului. Nu natura exterioară a faptei este cea care o face păcătoasă. În gândirea biblică, relația care creează dreptul la protecția lui Dumnezeu creează și păcatul. Nu ar exista păcat dacă nu ar exista legea legământului. Păcătosul este cel care a eșuat în relația sa cu Dumnezeu, în măsura în care nu și-a îndeplinit obligația față de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este un „păcat” să încalci sau să rupi legământul (cf. Ier. 14:20-21). Doctrina biblică a păcatului este astfel descrisă în Ieremia 16:10-12 în felul următor: „Când îi vei spune acestui popor toate acestea, iar el îți va spune: ‘De ce ne-a amenințat Domnul cu o nenorocire atât de cumplită? Care este crima noastră? Care este ofensa (ḥṭʾ) pe care am comis-o împotriva Domnului Dumnezeului nostru?” – atunci răspunde-le: ‘Este pentru că părinții voștri M-au părăsit. Ei au urmat alți dumnezei, închinându-se la ei și făcându-le ascultare, iar pe Mine M-au părăsit și nu au păzit Legea Mea. Iar voi ați făcut chiar mai rău decât au făcut ei, fiecare urmându-și cu încăpățânare propriile înclinații rele și refuzând să Mă asculte'”. Chiar și păcatul lui Adam și al Evei, deși nu este descris ca atare în Biblie, a fost un act care a distrus o relație specială între Dumnezeu și om (Gen. 3). Păcatul originar nu apare în Biblie ca o depravare înnăscută, comună tuturor ființelor umane, ca urmare a căderii primilor părinți. Mai degrabă, tradiția biblică știe că „nu există om care să nu păcătuiască” (I Regi 8:46; cf. Eclesiastul 7:20). Limbajul hiperbolic în care psalmistul își descrie propria păcătoșenie: „Chiar m-am născut în nelegiuire, mama mea m-a conceput în păcat” (Ps. 51:7; cf. Gen. 8:21), nu face decât să sublinieze caracterul ineluctabil al păcatului. Nimeni nu poate scăpa de el, deoarece păcatul poate fi și involuntar (Lev. 4-5) sau proveni din ignoranță (Gen. 20:6; Num. 22:34). Omul este responsabil pentru toate acțiunile sale. De aceea, persoanele bolnave pot trage concluzia că boala lor este o pedeapsă pentru că L-au ofensat pe Dumnezeu (Ps. 38:4, 19; 41:5). Aceasta nu înseamnă însă că vechii israeliți nu făceau o distincție între un păcat involuntar și unul comis cu bună știință. Această distincție reiese în mod clar în Numeri 15:27 și 30. Sentimentul psihologic al vinovăției este, de asemenea, exprimat în diferite texte (Ps. 51; 78:17, 32; Prov. 21:4; 24:9; Iov 31:30; cf. Gen. 4:7; Deut. 15:9; 22:26). Aspectul subiectiv al unei fapte este luat în considerare chiar și de lege, în special în Exodul 21:13-14 și Deuteronomul 19:4-5.
Ideea de păcat „mortal” sau „de moarte” își are originea în expresii biblice care leagă ḥṭʾ de mwt („a muri”, „moarte”; Num. 18:22; 27:3; Deut. 21:22; 22:26; 24:16; II Regi 14:6; Ezec. 3:20; 18:4, 20; Amos 9:10; II Cron. 25:4). Cel mai vechi text care face legătura între cele două este probabil Amos 9:10, datând din secolul al VIII-lea î.e.n.: „Toți păcătoșii din poporul meu vor muri de sabie”. Legătura formulei care exprimă condamnarea la moarte cu un cuvânt atât de nedefinit ca „păcat” sau „ofensă” nu poate fi originală. Ea trebuie privită ca o generalizare provenită din reflecția teologică. „Așezarea sa originală în viață” (sitz im leben) este încă vizibilă în Deuteronom 21:22 și 22:16, care se referă la procedurile tribunalului civil. Numeri 18:22 și 27:3, ambele aparținând tradiției preoțești, reflectă în schimb sfera legii sacre. Celelalte pasaje folosesc conceptul de „păcat de moarte” într-un context de predicare „profetică”.
.