24.12.2014
Peste 130.000 de persoane au fost ucise în provincia indoneziană Aceh când a avut loc tsunami-ul din 2004 – cel mai mare număr de morți într-o singură zonă. Jurnalista Kira Kay vorbește cu DW despre modul în care dezastrul a remodelat viețile oamenilor.
În primele ore ale dimineții de 26 decembrie 2004, un cutremur cu magnitudinea 9,1 în largul coastei provinciei indoneziene Aceh a declanșat unul dintre cele mai grave dezastre naturale înregistrate vreodată, provocând moartea a peste 220.000 de persoane din mai mult de o duzină de țări. Cu aproape 170.000 de victime, arhipelagul indonezian a fost cel mai afectat de tsunami, urmat de Sri Lanka, India și Thailanda.
Provincia Aceh, situată la capătul nordic al insulei Sumatra, a fost prima lovită, cu valuri de până la 35 de metri, ucigând zeci de mii de oameni și provocând distrugeri masive. Tsunamiul din Oceanul Indian a determinat, de asemenea, un răspuns umanitar fără precedent și un efort internațional de ajutorare și reconstrucție.
Kira Kay, director executiv al Biroului pentru Reportaje Internaționale (BIR), a vizitat regiunea la scurt timp după tsunami și zece ani mai târziu. Într-un interviu acordat DW, jurnalista premiată vorbește despre modul în care dezastrul nu numai că a dus la un efort masiv de reconstrucție, dar și la unele efecte pozitive neintenționate, cum ar fi încheierea războiului civil din Aceh.
DW: Cum ați fost martoră la tsunamiul din Indonezia de acum zece ani?
Kira Kay: Vizita mea în Aceh după tsunami nu a fost, de fapt, prima mea călătorie acolo. Am acoperit războiul civil puțin cunoscut, dar foarte mortal, din 2002, într-o perioadă în care armata indoneziană făcea presiuni puternice împotriva rebelilor pro-independență din Aceh. Așadar, cunoșteam deja Aceh ca pe un „pământ sub asediu”, dacă vreți.
Dar să văd peisajul pe care îl filmasem în 2002, atât de profund alterat de tsunami, a fost șocant. Întregi comunități pe care le vizitasem fuseseră distruse. Nu mai rămăseseră decât contururile distruse ale fundațiilor clădirilor și scările spre nicăieri. Puteai vedea linia de plutire pe versantul munților, acolo unde copacii dispăruseră și rămăseseră stânci goale. În unele locuri, această linie de plutire a fost estimată la o înălțime de 70 sau chiar 80 de metri.
Am ajuns la începutul anului 2005, la aproximativ două săptămâni după ce tsunami-ul a lovit. Răspunsul imediat de urgență era în plină desfășurare; oamenii începuseră să primească hrană de bază și adăpost. Speranța de a găsi supraviețuitori era din ce în ce mai mică. Dar, la începutul lunii ianuarie, oroarea a ceea ce se întâmplase se instalase cu adevărat și oamenii începeau să se întrebe ce va urma. Sarcina părea copleșitoare.
Aproximativ 130.000 de persoane din provincia Aceh au murit și alte aproximativ 30.000 erau încă dispărute. Sute de mii de oameni rămăseseră fără adăpost, iar toate registrele funciare pe care le aveau cândva pentru a-și dovedi proprietatea inițială fuseseră spălate de ape. Cadavrele au rămas sub dărâmături; caravanele de recuperare a cadavrelor – unele dintre ele conduse de grupuri ale societății civile islamice – le aruncau cu câte un camion în gropi comune. Mirosul era îngrozitor.
Dar chiar și în acele zile întunecate, chiar dacă nu era clar atunci care vor fi următorii pași, determinarea poporului din Aceh, sculptată de decenii de supraviețuire a unui război civil, era tare și clară: vor reconstrui și vor începe din nou viața.
Provincia indoneziană Aceh, situată la extremitatea nordică a insulei Sumatra, a fost cea mai grav afectată de tsunami. Peste 130.000 de persoane au murit numai în această regiune. Această fotografie realizată la 8 ianuarie 2005 arată devastarea provocată de tsunami în capitala provinciei Banda Aceh.
Zece ani mai târziu, mulți dintre supraviețuitorii tsunami-ului din Aceh și-au recăpătat mijloacele de trai. Casele, drumurile, podurile și porturile au fost reconstruite în ceea ce Banca Mondială a descris drept „cel mai de succes efort de reconstrucție”. Această fotografie realizată în decembrie 2014 oferă o vedere aeriană a caselor din capitală.
Aceh a fost cea mai afectată locație, fiind cea mai apropiată zonă majoră de epicentrul cutremurului cu magnitudinea de 9,1, care a lăsat fără adăpost aproximativ 1,5 milioane de persoane din Asia de Sud-Est. Această imagine arată oameni strămutați de tsunami, care se plimbă prin cartierul lor distrus la doar câteva zile după dezastru.
Tsunamiul din Oceanul Indian a provocat, de asemenea, un răspuns umanitar fără precedent și un efort internațional de ajutorare. Multe dintre clădiri sunt acum noi sau reparate semnificativ. Această fotografie realizată în decembrie 2014 arată un motociclist care trece pe lângă o barcă eșuată pe lângă casele oamenilor.
Provincia Aceh a fost prima lovită de tsunami, cu valuri de până la 35 de metri, ucigând zeci de mii de oameni și lăsând în urmă o dâră de distrugere. După cum se vede în această fotografie din ianuarie 2005, casele din jurul acestei moschei parțial avariate din districtul de coastă Lampuuk din Banda Aceh au fost distruse de valurile masive.
De la dezastru, Aceh a devenit mai practicant din punct de vedere religios, deoarece mulți oameni au văzut tsunami-ul ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru imoralitatea lor, lucru evidențiat de faptul că multe moschei au rămas în picioare. Această fotografie realizată 10 ani mai târziu arată moscheea renovată, înconjurată de case noi și de comunitatea reconstruită.
Un cutremur submarin masiv în largul insulei Sumatra, la 26 decembrie 2004 – cunoscut sub numele de cutremurul Sumatra-Andaman din 2004 – a declanșat tsunami-ul din Oceanul Indian. Valurile sale au atins cel puțin 11 țări, din Australia până în Tanzania, provocând moartea a aproximativ 230.000 de persoane. Această fotografie arată o scenă de devastare în orașul indonezian Banda Aceh.
Revărsarea ajutorului internațional i-a ajutat pe locuitori să își reconstruiască comunitatea mai puternică decât înainte de dezastru. De asemenea, tsunami-ul a declanșat discuții de pace care au dus la un acord în 2005 între rebelii separatiști și guvernul central, punând capăt unui război de trei decenii care a făcut mii de victime.
Descriindu-și impresiile la scurt timp după tsunami, jurnalista americană Kira Kay a declarat: „Cadavrele au rămas sub dărâmături; caravanele de recuperare a cadavrelor – unele dintre ele conduse de grupuri ale societății civile islamice – le aruncau cu câte un camion în gropi comune. Mirosul era îngrozitor”.
Aceh a fost întotdeauna mai conservatoare decât alte părți ale Indoneziei – de fapt, porecla pentru Aceh este „Portul Mecca”, deoarece se află la capătul țării, în fața Arabiei Saudite. Dar, în ultimii ani, a existat o aplicare sporită a legilor speciale ale Shariah din regiune, inclusiv a normelor care reglementează îmbrăcămintea femeilor și comportamentele morale în general.
Cum a remodelat dezastrul viața oamenilor din zonele cele mai afectate, cum ar fi capitala provinciei, Banda Aceh?
M-am întors în Aceh în această vară și mi-a fost greu să recunosc o mare parte din Banda Aceh și din cartierele sale imediate care au fost atât de grav afectate. Multe dintre clădiri sunt noi sau reparate semnificativ. Au răsărit noi comunități de locuințe – unele dintre ele sunt un pic „cookie-cutter”, deoarece sunt construite de aceeași agenție de ajutorare care a răspuns și într-un interval de timp cât mai scurt posibil, dar oamenii spun că se simt ca acasă.
Mulți locuitori din Aceh au reconstruit în apropierea mării, unde obișnuiau să locuiască, deoarece spun că acolo se află mijlocul lor de trai economic – pescuitul și cultivarea orezului, în special – și pentru că este pământul lor ancestral. Dar alte familii s-au mutat pe dealuri, unde se simt mai în siguranță și unde donatorii internaționali au înființat mini-orașe întregi noi. Există chiar și un cartier numit „Jackie Chan Hill”, care a fost finanțat în parte de starul de cinema. Drumurile sunt, de asemenea, reconstruite, în mare parte de către donatori internaționali.
În general, reconstrucția fizică a fost impresionantă. Chiar dacă au existat unele cazuri de corupție și lucrări de proastă calitate în perioada de recuperare imediată, în general, totul a ieșit destul de bine 10 ani mai târziu. Guvernul indonezian poate fi creditat pentru că a permis organizațiilor internaționale de ajutorare să răspundă rapid, asigurând în același timp o supraveghere adecvată a coordonării pentru a minimiza duplicarea și pentru a ținti nevoile.
Cum rămâne cu schimbările la nivel psihologic?
Este un pic mai greu de spus. Deși a existat un răspuns în domeniul sănătății mintale din partea comunității internaționale, acesta nu a fost susținut pe termen lung de către guvern. Mai multe persoane mi-au spus că au simțit că acesta a fost un decalaj semnificativ în recuperarea generală a regiunii. Unele traume sunt evidente; atunci când cutremurele mari și gemene au lovit Aceh în urmă cu câțiva ani, mulți oameni au intrat în panică și au fost paralizați în răspunsul lor.
Pe de altă parte, mai multe persoane mi-au spus că puternica lor credință religioasă a contribuit la atenuarea durerii lor. Există sentimentul că, în timp ce războiul civil a fost „făcut de om”, tsunami-ul a fost „făcut de Dumnezeu” și, prin urmare, este mai ușor de acceptat în anumite privințe. De fapt, Aceh a devenit mai respectuos din punct de vedere religios de la tsunami, deoarece mulți oameni au văzut tsunami-ul ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru imoralitatea lor, fapt evidențiat de faptul că multe moschei au rămas în picioare chiar dacă satele din jurul lor au fost distruse.
Aceh a fost întotdeauna mai conservator decât alte părți ale Indoneziei, de fapt porecla pentru Aceh este „Portul Mecca”, deoarece se află la capătul țării, în fața Arabiei Saudite: Dar, în ultimii ani, a existat o punere în aplicare sporită a legilor speciale ale Shariah din regiune, inclusiv a normelor care reglementează îmbrăcămintea femeilor și comportamentele morale în general.
Ce efect a avut asupra comunității revărsarea de ajutor internațional?
Recunoștința acehnezilor este palpabilă: parcul din centrul orașului a fost transformat într-un „Monument al recunoștinței”, fiecare dintre cele 53 de țări care au răspuns fiind recunoscută prin indicatoare individuale. Există, de asemenea, un muzeu foarte impresionant dedicat tsunami-ului – o experiență fascinantă, dar care nu este doar pentru turiști; de fapt, atunci când l-am vizitat, era plin de acehnezii înșiși. Muzeul este în parte expoziție și în parte experiență de învățare, cu o întreagă secțiune despre știința din spatele tsunami-ului și a cutremurului care l-a provocat.
Mai interesant, prezența marii comunități internaționale a avut un efect secundar pozitiv neintenționat: această deschidere către lume a ajutat, în parte, la încheierea războiului civil din Aceh, prin inundarea acestei regiuni, altădată restricționată, cu persoane din afară și prin asigurarea faptului că un acord de pace fragil, semnat la doar câteva luni după tsunami, va rezista. Cred că răspunsul internațional i-a făcut pe acehniști să realizeze că nu sunt o regiune atât de izolată pe cât credeau că sunt, oferindu-le un motiv pentru a se angaja în favoarea păcii. Iar guvernul indonezian știa că are multe de pierdut în ceea ce privește ajutorul dacă războiul se reia.
Tsunamiul a adus o tragedie masivă și bruscă, dar a pus capăt, în același timp, la ceea ce fusese o experiență de război civil îndelungată și epuizantă din punct de vedere psihologic. A fost o șansă de a o lua de la capăt din multe puncte de vedere. Și cred că acehnezii au profitat mult de această oportunitate. În această vară m-am bucurat să mă reîntâlnesc cu prieteni pe care mi-i făcusem în timpul războiului și apoi, de asemenea, în timpul redresării în urma tsunami-ului, iar aceștia au exprimat în unanimitate că viețile lor se simt „normale” pentru prima dată în memoria lor.
Sunt aceste comunități mai bine pregătite acum?
În Aceh a fost creat un program extins de răspuns la tsunami. Universitatea națională Syiah Kuala, cu sediul în Banda Aceh, găzduiește Centrul de cercetare pentru tsunami și atenuarea efectelor dezastrelor, care supraveghează programul. Există acum turnuri de sirene de tsunami amplasate în jurul Banda Aceh, care sună atunci când balizele din largul mării înregistrează un cutremur cu magnitudinea de șapte sau mai mare pe scara magnitudinii.
Există, de asemenea, turnuri de evacuare, numite oficial „situri de evacuare verticală” – înalte de câteva etaje, construite pentru a rezista la impactul apei și dotate cu un heliport în partea superioară – la care oamenii sunt meniți să fugă atunci când sună sirenele. Șoseaua de coastă a fost lărgită pentru a facilita mai bine evacuarea, iar semnele cu rutele de evacuare sunt predominante.
Syiah Kuala a devenit, de asemenea, un centru de formare în domeniul răspunsului la dezastre: universitatea oferă un program de masterat, atrăgând studenți din întreaga regiune și din străinătate; și toți studenții de la universitate trebuie să urmeze cursuri de atenuare a efectelor dezastrelor, indiferent de specializare.
Dar a-i determina pe cetățeni să răspundă în mod corespunzător și să utilizeze sistemul de urgență s-a dovedit a fi o provocare. Când au avut loc cutremurele gemene de acum câțiva ani, oamenii au fugit instinctiv spre dealuri în loc de centrele de evacuare, blocând străzile cu vehicule. Poliția nu a fost de mare ajutor în gestionarea haosului. Așadar, mai sunt încă multe de făcut – în special pentru a ajunge la comunitățile aflate mai departe de zona urbană, care pot avea încă lacune de informare sau rezistență culturală față de un răspuns adecvat în caz de urgență.
În ce măsură a avut tsunami-ul un impact asupra aspirațiilor de independență din Aceh?
Acordul de pace din 2005 a rezistat, iar rebelii pentru independență au devenit un partid politic și s-au alăturat guvernului regional. Există legi speciale de autonomie pe care Aceh le are acum, de exemplu, culegerea unei părți mai mari din veniturile din resursele naturale și punerea în aplicare a legii Shariah, la care s-a făcut referire mai sus, care a potolit o mare parte din sentimentele separatiste din zonă. Dar cred că acehnezii vor simți întotdeauna că sunt „diferiți” de restul Indoneziei. Mândria lor față de istoria și cultura lor are încă prioritate față de identitatea națională.
Kira Kay este director executiv al Biroului pentru Reportaje Internaționale (BIR) – o organizație non-profit dedicată producerii și furnizării de programe de știri internaționale vitale pentru televiziune. Ea a primit în 2008 premiul Robert F. Kennedy Memorial Award in International Journalism pentru reportajul său despre războiul din nordul Ugandei și a câștigat un premiu Emmy pentru reportajul său despre impactul creșterii clasei mijlocii globale în India.
.