Din cei 28 de subiecți care au participat la acest studiu, au fost 7 femei și 21 de bărbați. Toți participanții fuseseră tratați cu tehnica chirurgicală OA, iar rana a rămas deschisă. Până la momentul interviului, rănile de OA fuseseră deschise între 2 luni și 8 ani.
Subiecții au descris 6 categorii legate de experiența de a avea o rană cronică de OA. Aceste categorii nu sunt statice, ci variază în timp și duc la formarea unei teorii emergente propuse de autor care descrie experiența unui individ de a trăi cu o rană de OA în 4 faze secvențiale numite „a doua șansă în viață cu o rană deschisă”. Câteva exemple de coduri originale care au stat la baza teoriei sunt prezentate în tabelul electronic.
Faza I: Realizarea faptului că m-am trezit cu o rană teribilă în abdomen. Persoana se află într-o situație de sănătate neașteptată care necesită o intervenție chirurgicală de urgență, iar în urma unei complicații chirurgicale, individul rămâne cu o OA. În consecință, individul are nevoie de mai multe intervenții chirurgicale și de sprijin pentru a rezolva OA și este spitalizat la terapie intensivă și poate rămâne inconștient timp de până la câteva săptămâni.
Când pacientul se trezește și este pe deplin conștient, acesta observă pentru prima dată rana OA cu șoc. Individul se teme să deschidă rana sau să provoace leziuni suplimentare la OA, precum și se simte dependent de ceilalți pentru sarcinile zilnice (de exemplu, să facă baie, să mănânce, să meargă. Odată cu recunoașterea dificultăților care îl așteaptă, pacientul experimentează emoții amestecate în ceea ce privește posibila moarte cu care se confruntă.
În timpul spitalizării, individul își recapătă forțele și este hotărât să se întoarcă rapid acasă; el învață să meargă din nou, își restabilește obiceiurile alimentare și devine conștient de schimbările corporale pe care le are în urma OA. Se oferă informații cu privire la necesitatea ca pacientul să se întoarcă acasă cu OA până când se poate face o a doua încercare de închidere, în loc să contracteze o potențială infecție prin rămânerea în spital. În această etapă, un subiect a declarat:
„În ziua în care m-am trezit, eram acolo, în cameră. Doctorul și o asistentă au intrat, m-au deschis și am văzut chestia aia exact așa , era mare. Că trebuie să fii foarte atent când te miști și toate astea pentru că rana este mare, așa că, bineînțeles, în ziua aceea am fost foarte șocat … pentru mine, consternarea a fost uriașă. Imaginați-vă să vedeți totul complet roșu și, firește, resemnat, după cum vă spun, asta m-a traumatizat foarte mult.” (E01)
Stadiul II: devin disperat când văd cum rana îmi schimbă și îmi limitează viața. Persoana se întoarce acasă cu rana OA, iar motivația inițială care a împins-o să lupte pentru a fi externată din spital începe să se estompeze din cauza cadrului relaxat de acasă. Pacientul este mai conștient de schimbările corporale și de limitările pe care le are în urma OA. Sentimente de furie și tristețe se manifestă atunci când pacientul se uită la corpul său și se poate gândi la corpul său ca fiind deformat acum. Mai mult, în timp ce rana rămâne deschisă, pacientul nu are buric și se formează cicatrici; aceste reminiscențe ale unui corp schimbat pentru totdeauna îl întristează pe pacient. Rana se scurge în mod constant și produce un miros neplăcut, până în punctul în care pacientul se retrage din interacțiunea cu ceilalți și se retrage din societate.
Individul rămâne inactiv în cea mai mare parte a timpului și își limitează mișcările corporale de teamă să nu înrăutățească OA. El/ea limitează timpul petrecut în afara casei și, de obicei, iese doar atunci când este însoțit(ă) de un alt individ pentru a limita posibilitatea ca alții să se lovească accidental de OA, ceea ce include și anxietatea pacientului față de utilizarea mijloacelor de transport în comun. Individul continuă tratamentul pentru a închide rana, dar aceasta rămâne deschisă și se întreabă adesea ce ar mai putea face pentru a progresa vindecarea. Exemple de expresii care reflectă această situație includ:
„Am ieșit din spital și de fapt a ieși cu abdomenul deschis nu este foarte bine, să o spunem așa, și totul devine mai complicat.” (E21)
„Disconfortul rănii și disperarea că nu se închide, este imposibil ca acest lucru să nu se închidă.” (E01)
„Să te întrebi în fiecare zi de ce? De ce nu se închide? De ce nu se închide? A trecut mai bine de un an, iar ieri doctorul mi-a spus că ar putea fi nevoie de o altă operație, așa că asta m-a afectat deja foarte mult. M-a afectat foarte mult.” (E04)
Stadiul III: recâștigarea controlului asupra vieții mele. Atunci când persoana înțelege că medicii nu mai pot face nimic pentru a închide rana în acel moment și că doar cu propriul efort își va recăpăta viața, aceasta caută modalități de a prelua controlul. Persoana este adesea motivată de progresia rănii sale spre închidere, de un sistem de sprijin existent, de o credință puternică și, în ciuda unor limitări, de îmbunătățirea activităților zilnice (de exemplu, mersul pe jos).
Din cauza acestei energii reînnoite, pacientul identifică activitățile pe care le poate efectua independent sau cu puțin ajutor. Mai mult, individul începe să facă baie (cu conștientizarea pansamentului), să își monitorizeze aportul nutrițional și să meargă fără ajutor.
Pentru o persoană aflată în această perioadă de recuperare, a merge fără ajutor din partea altora este un pas important în preluarea controlului asupra propriei vieți. A face lucruri pentru sine, a se adapta la independență și chiar a ajuta la treburile gospodărești sunt utile pentru a lăsa în urmă sentimentul de a fi copleșit de socializarea cu ceilalți, a face lucruri pentru sine, a se adapta la independență și chiar a ajuta la treburile gospodărești sunt utile pentru a lăsa în urmă sentimentul de a fi copleșit.
Pacienții cu o rană de OA și-au exprimat percepția alterată a schimbărilor corporale la care au fost supuși și a emoțiilor din jurul vieții lor intime cu partenerul lor. În acest stadiu apar afirmații similare cu cele de mai jos:
„Ei bine, e ca și cum, te întorci la treburile tale și te simți bine, învăț din nou; încă o dată preiau controlul asupra lucrurilor mele, mă mișc singur, și începi să ai suficient curaj. Pot, o voi face”. (E26)
Stadiul IV: a doua șansă în viață. În acest stadiu, pacientul își asumă toată responsabilitatea îngrijirii plăgilor pentru OA cu pansamente de compresie permanente, dar, atunci când nu este în măsură să facă acest lucru, se deplasează cu prudență, își stabilizează aportul nutrițional și continuă să progreseze spre vindecare și să învețe despre vindecare la domiciliu, fie singur, fie cu un îngrijitor cu experiență. În plus, persoana învață cum să gestioneze exsudatul rănii (deși în scădere, dar încă persistent) și să aibă mai multă grijă de rană, prevenind astfel apariția unui miros urât. Încorporarea acestor caracteristici în activitățile sale zilnice îmbunătățește calitatea generală a vieții pacientului.
Individul realizează 2 pași cruciali care arată independența sa recuperată și capacitatea de a depăși teama de a fi în contact cu oamenii: 1) participarea singură la întâlnirile de control și 2) conducerea unei mașini sau folosirea transportului public. Devenirea independenței prin mobilizare face parte din procesul de recuperare. De obicei, această schimbare are loc fără dificultăți excesive în desfășurarea activității fizice.
Datorită evoluției pozitive a plăgii, pacientul (dacă este credincios) se simte recunoscător față de Dumnezeu pentru o a doua șansă la viață; individul recunoaște că a supraviețuit unei boli grave. Relația dintre pacient și familia sa se îmbunătățește. De asemenea, reflecția personală asupra experienței sale îi permite individului să evalueze provocările depășite și îi arată noi modalități de a se bucura de viață în ciuda faptului că are limitări. Optimismul îl determină pe pacient să creadă că rana sa se va închide, iar viitorul său se va îmbunătăți.
La vederea aspectului fizic, individul își amintește acum de apropierea morții, mai degrabă decât de sentimentele sale negative față de rană. Acest nou sentiment îi permite pacientului să înfrunte regretele, să dea vanitatea la o parte și să învețe cum să se bucure de viață.
Atât credința, cât și speranța că rana se închide sunt cerințe de bază pentru ca persoana să fie pregătită să primească o nouă intervenție chirurgicală pentru a încerca închiderea rănii OA. Această nouă intervenție chirurgicală îi va forța să devină din nou dependenți, dar ei știu că procesul este tranzitoriu, așa cum a fost în cazul operației inițiale. Câteva relatări ale unor subiecți cu o OA au raportat următoarele:
„Dumnezeu mi-a dat o a doua șansă punându-mă în mâinile acestor medici și asistente care mi-au fost foarte devotați. Și am reușit să devin suficient de puternic pentru a merge mai departe, iar sprijinul familiei mele a fost întotdeauna prezent datorită lui Dumnezeu.” (E18)
„Nu știu. Cred că Dumnezeu are un scop și lucrurile nu se întâmplă pur și simplu, Dumnezeu mi-a dat o altă șansă de a fi, așa cum se spune, „spunând povești”.” (E23)