Cum să-ți împarți viața (Exemplul #1)
Voi începe prin a vă spune o poveste adevărată. Când fiul nostru cel mare, Tim, era în școala primară, aveam un balansoar în curtea din spate. Era chiar în fața ușii de la terasă, de unde eu și soția mea puteam să-i vedem pe copii jucându-se. Locuiam într-un duplex închiriat într-un ansamblu rezidențial plin de duplexuri închiriate. „Curtea din spate” era o întindere comună și deschisă de iarbă care se întindea pe toată lungimea blocului. Un cuplu de copii din cartier, un frate și o soră, se jucau pe balansoar cu cei doi băieți ai noștri. Era vară, iar ușa de la terasă era deschisă, cu doar paravanul glisant închis pentru a ține insectele afară. Îi puteam auzi pe copii jucându-se și țipând.
Atunci, Tim a spus (în acel strigăt de conversație pe care îl folosesc băieții din școala primară): „Hai să-l chemăm pe tata să iasă să se joace cu noi!” A sărit de pe leagăn și a pornit spre ușa terasei. Dar apoi…
Dar apoi…
Băiatul vecinului a râs și a spus: „Să ne jucăm cu tatăl tău? E o nebunie!”
Tim s-a oprit din alergat spre ușă, s-a întors și s-a întors la leagănul lui.
Mi s-a frânt inima pentru celălalt băiețel și sora lui. Am înțeles în acel moment că tatăl lor nu se juca niciodată cu ei. De ce, însăși ideea era de neconceput!
Jucându-te cu copiii tăi înseamnă să-ți împarți viața cu ei. Este un act de iubire măsurabilă.
Cum să-ți împarți viața (Exemplul nr. 2)
Era iarna lui 1973-74. Penney și cu mine tocmai ne căsătorisem în luna noiembrie a acelui an. Ne-am mutat imediat în zona Memphis, Tennessee, iar eu eram la școala de electronică la Naval Air Technical Training Command. Penney și cu mine ne trezeam la 4:30 a.m. După ce luam un mic dejun rapid, ieșeam pe ușă și conduceam douăzeci de mile până la baza navală și participam la cursuri toată ziua. Mă întorceam acasă cu mașina și luam cina. Apoi, îmi făceam temele – cursuri de matematică și electronică – până când cădeam în pat, epuizat, pe la miezul nopții.
Amândoi aveam optsprezece ani. Penney nu fusese niciodată departe de casă. Un apartament mic, un oraș nou, un oraș nouț, niciun ban de rezervă, iar singura mașină era la mine, la douăzeci de mile distanță. Era plictisită, singură, îi era dor de casă, iar eu nu eram de ajutor. Nu aveam nicio idee cum să o fac să se simtă mai bine. Eram prea tânără și imatură pentru a putea măcar să empatizez cu adevărat.
Penney s-a împrietenit cu câteva dintre celelalte femei din complexul de apartamente. Și ele erau căsătorite cu marinari. Una dintre femeile mai în vârstă (adică, poate treizeci de ani), pe nume Bonnie (Dumnezeu să te binecuvânteze, Bonnie!) i-a dat lui Penney câteva sfaturi: „Spune-i lui Bob ce simți și cere-i să se angajeze să petreacă o jumătate de oră cu tine în fiecare seară, după cină, înainte de a începe să-și facă temele.”
În acea seară, Penney m-a așezat pe canapea și m-a pus să ascult. Am avut o discuție. Doamne, ce inconfortabil a fost pentru mine! Știam că avea dreptate. Tot ce spunea ea era adevărat. Din punctul meu de vedere, a petrece treizeci de minute cu ea însemna cu treizeci de minute mai puțin somn, pentru că aș fi avut în continuare aceeași cantitate de muncă de făcut.
Nu știam cum o să fac să funcționeze, dar eram hotărât să încerc măcar, așa că i-am promis că o voi face. Treizeci de minute după cină, înainte de a mă apuca de teme. Le vom petrece împreună.
Cinstit, în acel moment, nu aveam nicio idee despre ce vom face. Să stăm pe canapea și să ne învârtim degetele? Dar, știi, am găsit ÎNTOTDEAUNA modalități de a face acel timp să zboare. Câteodată jucam cărți. Își amintește cineva să joace jocuri cu un pachet de cărți? Nu exista internet în 1974. Uneori vorbeam despre ziua noastră sau ne făceam planuri pentru weekend. Nu conta ce făceam. Chestia era că eram împreună, fără nicio distragere a atenției.
Avansați până în prezent: Penney și cu mine încă mai avem acest timp împreună, deși s-a schimbat de-a lungul anilor. Uneori suntem buni la asta, alteori nu atât de buni. Dar amândoi vom fi de acord că viețile noastre sunt mai bogate atunci când facem ca timpul petrecut împreună să aibă loc. Am renunțat de mult timp să mai încercăm să-l măsurăm – nu există un cronometru de treizeci de minute sau altceva – dar ne facem timp împreună. În prezent, este adesea dimineața, după micul dejun. Stăm, bem cafea și vorbim. În cele din urmă, mă trezesc și mă pregătesc pentru muncă și fac naveta până la biroul meu de acasă de la nivelul inferior.
Să petreci timp cu soțul tău înseamnă să-ți împarți viața cu el. Este un act de dragoste măsurabilă.
Paul a spus: „…am fost încântați să împărtășim cu voi . . viețile noastre”. Viața voastră este timpul vostru. Nu este vorba de a câștiga venituri, de a curăța jgheaburile sau de a aspira covoarele. Nu este vorba de a cumpăra cadouri sau de a face cadouri.
Iubirea se măsoară prin timp – însăși viața ta – împărtășită cu oamenii pe care îi iubești.
„Dragi copii, să nu iubim cu cuvinte sau cu vorbe, ci cu fapte și în adevăr.” (I Ioan 3:18)
.