La 9 ianuarie 2003, Mexicul a intentat o acțiune împotriva Statelor Unite ale Americii într-un litigiu privind presupusele încălcări ale articolelor 5 și 36 din Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 24 aprilie 1963 cu privire la 54 de cetățeni mexicani care au fost condamnați la moarte în anumite state ale Statelor Unite. În același timp cu cererea sa, Mexicul a prezentat, de asemenea, o cerere de indicare a unor măsuri provizorii, printre altele pentru ca Statele Unite să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că niciun cetățean mexican nu va fi executat și că nu va fi întreprinsă nicio acțiune care ar putea aduce atingere drepturilor Mexicului sau ale resortisanților săi în ceea ce privește orice decizie pe care Curtea ar putea să o pronunțe cu privire la fondul cauzei. După audierea părților în cadrul audierilor publice cu privire la măsurile provizorii care au avut loc la 21 ianuarie 2003, Curtea, la 5 februarie 2003, a emis o ordonanță, prin care a decis ca :
„Statele Unite ale Americii să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că dl Cesar Roberto Fierro Reyna, dl Roberto Moreno Ramos și dl. Osvaldo Torres Aguilera să nu fie executați până la pronunțarea unei hotărâri definitive în această procedură”,
că „Statele Unite ale Americii să informeze Curtea cu privire la toate măsurile luate pentru punerea în aplicare a ordinului” și că Curtea va rămâne sesizată cu privire la chestiunile care au făcut obiectul acestui ordin până când Curtea va pronunța o hotărâre definitivă. În aceeași zi, aceasta a emis o altă ordonanță prin care a stabilit data de 6 iunie 2003 ca termen pentru depunerea memoriului de către Mexic și data de 6 octombrie 2003 ca termen pentru depunerea contra-memoriului de către Statele Unite ale Americii. Ulterior, președintele Curții a prelungit aceste termene la 20 iunie 2003 și, respectiv, la 3 noiembrie 2003. Aceste memorii au fost depuse în termenele astfel prelungite.
După ce au avut loc audieri publice în decembrie 2004, Curtea a pronunțat hotărârea sa la 31 martie 2004. Mexicul și-a modificat pretențiile în timpul fazei scrise a procedurii și din nou în timpul procedurii orale, astfel încât Curtea s-a pronunțat în cele din urmă asupra cazurilor a 52 (și nu 54) de resortisanți mexicani.
Curtea a examinat mai întâi patru obiecții ale Statelor Unite cu privire la competența sa și cinci obiecții privind admisibilitatea. Mexicul a susținut că toate aceste obiecții erau inadmisibile deoarece fuseseră depuse în afara termenului prevăzut de Regulamentul Curții, dar Curtea nu a acceptat acest lucru. Curtea a respins apoi obiecțiile Statelor Unite, rezervându-și în același timp unele dintre ele pentru a fi examinate în etapa de fond.
Rezolvând fondul cauzei, Curtea a început prin a analiza dacă cele 52 de persoane în cauză erau exclusiv de naționalitate mexicană. Constatând că Statele Unite nu au reușit să demonstreze că unele dintre ele erau, de asemenea, cetățeni ai Statelor Unite, Curtea a considerat că Statele Unite aveau obligația de a furniza informații consulare în temeiul articolului 36 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Viena cu privire la toți cei 52 de cetățeni mexicani. În ceea ce privește sensul care trebuie dat sintagmei „fără întârziere” de la articolul 36 alineatul (1) litera (b), Curtea a mai susținut că există obligația de a furniza informații consulare de îndată ce se realizează că persoana arestată este un cetățean străin sau că există motive să se creadă că este probabil că este un cetățean străin. Curtea a constatat că, în toate cazurile, cu excepția unuia, Statele Unite și-au încălcat obligația de a furniza informațiile consulare necesare. Luând act de natura interdependentă a celor trei litere (a), (b) și (c) ale alineatului (1) al articolului 36 din Convenția de la Viena, Curtea a constatat apoi că, în 49 de cazuri, Statele Unite au încălcat, de asemenea, obligația de a permite funcționarilor consulari mexicani să comunice cu resortisanții lor, să aibă acces la aceștia și să îi viziteze și, în 34 de cazuri, să asigure reprezentarea juridică a acestora.
În ceea ce privește argumentele Mexicului referitoare la alineatul (2) al articolului 36 și la dreptul resortisanților săi la revizuirea și reexaminarea efectivă a condamnărilor și sentințelor afectate de o încălcare a articolului 36 alineatul (1), Curtea a constatat că, având în vedere că, având în vedere faptul că nu a reușit să revizuiască norma de procedură în lipsă de la decizia Curții în cauza LaGrand, Statele Unite au încălcat, în trei cazuri, alineatul (2) al articolului 36, deși posibilitatea reexaminării judiciare era încă deschisă în celelalte 49 de cazuri.
În ceea ce privește consecințele juridice ale încălcărilor dovedite ale articolului 36 și ale cererilor Mexicului de restitutio in integrum, prin anularea parțială sau totală a condamnărilor și sentințelor, Curtea a subliniat că ceea ce dreptul internațional cerea era o reparație într-o formă adecvată, ceea ce în acest caz însemna revizuirea și reexaminarea de către instanțele din Statele Unite a condamnărilor și sentințelor cetățenilor mexicani. Curtea a considerat că alegerea mijloacelor de revizuire și de reconsiderare ar trebui să fie lăsată la latitudinea Statelor Unite, dar că aceasta trebuie să fie efectuată ținând cont de încălcarea drepturilor prevăzute de Convenția de la Viena. După ce a reamintit că procesul de revizuire și de reconsiderare ar trebui să aibă loc în contextul procedurilor judiciare, Curtea a declarat că procesul de clemență executivă nu este suficient în sine pentru a servi acestui scop, deși procedurile de clemență adecvate ar putea completa revizuirea și reconsiderarea judiciară. Contrar afirmațiilor Mexicului, Curtea nu a găsit nicio dovadă a unui model regulat și continuu de încălcare a articolului 36 de către Statele Unite. În plus, Curtea a recunoscut eforturile Statelor Unite de a încuraja respectarea Convenției de la Viena și a considerat că acest angajament a oferit o garanție și o asigurare suficientă de nerepetare, așa cum a solicitat Mexicul.
Curtea a mai observat că, deși prezenta cauză se referea doar la resortisanți mexicani, acest lucru nu ar trebui să însemne că concluziile sale nu se aplică și altor cetățeni străini care se află în situații similare în Statele Unite. În cele din urmă, Curtea a reamintit că Statele Unite au încălcat alineatele (1) și (2) ale articolului 36 în cazul celor trei resortisanți mexicani în cauză prin ordinul din 5 februarie 2003 care indica măsuri provizorii și că nu s-a efectuat nicio revizuire și nicio reexaminare a condamnării și a sentinței în aceste cazuri. Curtea a considerat că, prin urmare, Statelor Unite le revenea sarcina de a găsi o cale de atac adecvată care să aibă caracterul unei revizuiri și al unei reexaminări în conformitate cu criteriile indicate în hotărâre.
Această prezentare generală este oferită doar cu titlu informativ și nu implică în niciun fel responsabilitatea Curții.