Fata din fotografii (The Girl in the Photographs), de Nick Simon, pare a fi o poveste regândită pornind de la imaginea sa finală – care, pentru un film de groază cu buget redus, este una eficientă. Nu există spoilere aici, și nici nu ar conta dacă ar exista. Până în acel moment, este prea puțin și mult prea târziu pentru a răscumpăra filmul, după ce am fost supuși unor tropi de groază reciclați, care își croiesc în mod previzibil drumul spre un moment final tulburător. Poate că acesta ar fi trebuit să fie un scurtmetraj și nu un lungmetraj greoi și ușor de uitat. Într-un fel, este un film de groază pentru generația selfie – potrivit, deoarece narațiunea este complet insipidă și superficială.
Colleen (Claudia Lee), o chelneriță din Dakota de Sud, începe să găsească fotografii pozate ale unor femei ucise, lăsate la cafeneaua unde lucrează, fără să știe dacă sunt reale sau înscenate. Într-adevăr, ele sunt: fotografii sunt o pereche de băieți nebuni din pădurea de la țară care închid femeile în cuști și le fotografiază fețele îngrozite înainte de a le ucide. Știrea ajunge la nivel național, atrăgând atenția celebrului fotograf din L.A. Peter Hemmings (Kal Penn), care crede că imaginile sunt inspirate din propriile sale lucrări. Presupun că numele este o referință cinefilă la David Hemmings, starul filmului Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni, un film infinit superior care are loc în lumea fotografiei, în timp ce modul de operare al ucigașului aduce aminte de un alt clasic, Peeping Tom al lui Michael Powell. Nu este niciodată înțelept să faci comparații cu filme atât de îndrăgite, pentru că imitatorii nu reușesc în mod inevitabil să-și depășească maeștrii.
În mod similar, filmul se deschide cu două femei care râd în hohote la ieșirea dintr-un cinematograf. Una dintre ele exclamă: „Gata cu filmele de groază pentru mine”. Prietena ei nu este de acord cu: „Am crezut că prima crimă a fost grozavă!”. (Întâmplător, prima crimă din The Girl in the Photographs nu este grozavă. De fapt, „grozav” nu este un cuvânt care ar trebui să se regăsească nicăieri în apropierea acestui film). Aceste replici s-ar simți, într-adevăr, ca la ele acasă într-un film de Wes Craven, ceea ce retrogradează dialogul pe tărâmul unei piste roșii neintenționate. În câteva minute, ne dăm seama rapid că acest film nu prea merită astfel de comparații. Spre deosebire de hiturile horror drăguțe și conștiente de sine din anii ’90, cum ar fi Scream al lui Craven, acesta nu are ambiția de a satiriza genul. Este pur și simplu un dialog de aruncat și, la fel ca aproape orice altceva din narațiune, ar putea fi aruncat la gunoi și intriga ar continua nestingherită. Fanii hardcore horror s-ar putea să se distreze cu personajele caraghioase și premisa morbidă, dar, ca ultimă intrare în filmografia marelui Craven (deși în calitate de producător executiv), The Girl In The Photographs este un scâncet, nu un bang.
Calogul horror al lui Craven este plin de momente de lejeritate ironică, jucându-se cu formulele genului cu rezultate adesea amuzante. Din păcate, asta a fost cu mult timp în urmă. Majoritatea încercărilor grosolane de umor ale scenariului cad pe podea ca o pasăre moartă, aproximativ la fel de inteligente și amuzante ca un episod obișnuit din Entourage. Este ideea de a batjocori supermodele superficiale și cu capul în aer în vârful de lance al comediei? (Îmi pare rău, Zoolander 2.) Scenariul său conține un amalgam laborios de tonuri diferite, care apar și dispar alternativ ori de câte ori este cerut de formula de slasher învechită. Mulțumiți stelelor voastre norocoase pentru cinematografia meșteșugită a lui Dean Cundey, care ridică momentele la marginea stării de spirit și a atmosferei, farurile orbitoare ale mașinilor tăind noaptea și evocând momentan munca sa anterioară cu Steven Spielberg și John Carpenter.
Îmi vin în minte filmele de groază recente ale lui Kevin Smith, în special Tusk, un film lamentabil de prost calculat, care împărtășește multe asemănări tonale cu The Girl in the Photographs. Pentru început, singurul moment din Tusk care chiar funcționează este reprezentat de ultimele câteva momente. În acel film, protagonistul interpretat de Justin Long era o jigodie grosolană, egocentrică, care are o soartă teribil de cumplită. Se pare că Smith a crezut că personajul lui Long trebuie să fie stabilit ca fiind neverosimil înainte ca tortura să poată începe, aparent îngrijorat de faptul că publicul nu va fi de acord cu această călătorie întortocheată decât dacă victima o merita cumva. În schimb, prin portretizarea personajului lui Long în acest fel, nu ne pasă de el și, astfel, îi urmărim transformarea grotescă cu aceeași lipsă de implicare până când momentele finale ale filmului sar la viață efemeră cu câteva secunde înainte de genericul de final.
Dacă publicului nu-i pasă de personaje, nu-i va păsa nici atunci când acestea sunt urmărite sau chiar eviscerate de ucigași psihotici. The Girl in the Photographs funcționează sub aceeași pretenție greșită a lui Tusk. Stereotipurile odioase ale marilor orașe care coboară în acest mic orășel din Dakota de Sud sunt de fapt doar carne de tun, cadavre proaspete pe care răufăcătorul nostru să le tranșeze. Există nuanțe ale personajului principal plin de ură din Tusk în aclamatul fotograf al lui Kal Penn, care se bazează în mod clar pe fotograful celebrităților din viața reală Terry Richardson și pe alți ticăloși de aceeași speță: un idiot grosolan și egoist care își așteaptă demult pedeapsa. Sigur, Colleen pare destul de drăguță, dar este doar de suprafață, aparent definită de faptul că are un fost iubit dubios care o urmărește peste tot. Sunt, în esență, carne care așteaptă să fie măcinată, trupuri vii gata să fie transformate în cadavre sângeroase după un capriciu lipsit de zel al unui scenarist. Cel puțin Kevin Smith are capacitatea de a construi personaje nuanțate și credibile, indiferent de grosolănie. Aceste caricaturi din Los Angeles sunt monodimensionale fără viață, total lipsite de trăsături de personalitate definibile sau atrăgătoare.
Filmul construiește rareori vreun nivel de suspans, stare de spirit sau atmosferă, iar atunci când o face pentru scurt timp, scenariul nu are nici cea mai mică idee ce să facă cu ea. Cea mai efectiv înfricoșătoare scenă din film – în care Colleen este singură în apartamentul ei după ce prietenul ei nesimțit pleacă – reușește să obțină un sentiment solid de tensiune pentru câteva momente trecătoare. Există chiar și un jump-scare reușit. Cu toate acestea, trecem în grabă la dimineața următoare și toată tensiunea se evaporă imediat. Măștile „înfricoșătoare” purtate de ucigași sunt un alt element irosit, unul pe care regizorul îl ascunde continuu în unghiuri largi întunecate. De ce să nu ne lăsăm să vedem aceste măști, care au fost probabil concepute special pentru această producție? După ce au văzut Scream, spectatorii ar putea cu ușurință să deseneze din memorie masca fantomă a criminalului. Aceste detalii pot contribui frumos la atmosfera generală, dar filmul nu are niciun interes în astfel de înflorituri.
În ciuda ambițiilor sale de înaltă ținută – filmul se deschide chiar cu un citat din William S. Burroughs, pe care scenariștii l-au interpretat mai degrabă literal – Fata din fotografii se transformă rapid în sacadări de banalitate de joasă speță, punctate în mod regulat de o violență plictisitoare pusă în scenă. Oh, ei bine. Cel puțin Dean Cundey a fost acolo.
Fata din fotografii se lansează în versiune limitată pe 1 aprilie.