POOR colegii noștri din muzica modernă. Porcării conservate de la lacheii rap-ului care nu știu să cânte în timp ce mormăie pe un ritm zdrobitor – trăncănind un monolog inutil și deviant de proză cu un videoclip obligatoriu cu frumuseți libidinoase fixate pe interpret și petrecând ca și cum nu ar exista ziua de mâine. Pentru ei și pentru carierele lor, probabil că nu există un mâine. Pink este unul dintre puținii artiști contemporani care merită să fie ascultați, într-o epocă vacuă a muzicii și a diverselor versiuni hibride, pentru că ea chiar poate cânta. Dar chiar și Pink este deja prinsă într-un amurg întunecat al melodiilor ortodoxe și al pasiunii convenționale de modă veche. Există o nostalgie ritmică persistentă acolo care te face să-ți dorești să te agăți de trecut și să remasterizezi casetele ca o rază albastră de soare. Fiica mea cea mică nu suportă muzica modernă, dar adoră U2. Familia ei este foarte mândră. Nu-mi pasă că în epoca Beatles au făcut recolte întregi de droguri în timp ce scriau genialități precum Long and Winding Road și Come Together. De când marea poetă Judith Wright le-a spus studenților de la Launceston College, printre care mă număr și eu, că pulsul și bătaia versului reprezintă atracția muzicii, am înțeles cântecul. Mă tem că discursul ei a fost, de asemenea, o profeție a rap-ului. Am înțeles că Bob Dylan nu numai că m-a sfătuit cu privire la drepturile mele, dar a făcut-o pe o melodie antrenantă. Sau că Carly Simon putea să se adâncească în prostia vanității masculine, iar Mick Jagger putea să se concentreze asupra situației critice a gospodinelor care iau pastile. În anii ’60, ori de câte ori erau lansate albume Beatle, ne așezam în jurul nostru pentru a evalua versurile și a ne minuna de melodii. Hitul Good Vibrations al celor de la Beach Boys ne făcea să credem că sexul era o justiție poetică. „When I Was Young” a trupei The Animals a fost imnul adolescenței mele. The Moody Blues m-a făcut să fiu fabulos de deprimat. Nights In White Satin este cântecul meu preferat din toate timpurile, în timp ce Beatles rămân grupul meu preferat din toate timpurile. Scuze – trupa. Și, au făcut-o în studiouri atât de primitive încât calitatea este miraculoasă. Studiourile de astăzi ale starurilor rock în devenire nu fac altceva decât să învețe un număr de dans al lui Michael Jackson, să compună un cântec cu auto-tune și, mai târziu, să adauge vocea din off la o sumedenie de sunete prefabricate; ca o orgă bongo plină de defecte, care se mișcă pe ritmuri și note programate. Raiderii rap au înlocuit cântecul cu o asemenea prostie fără noimă încât ar trebui să ascundă versurile, dacă există. Îl numesc rap pentru că asta e ceea ce vrei ca ei să facă – să-l împacheteze. Rap-ul a început în SUA în anii 1970 ca un tip de artă stradală (sic), potrivit apologeților. Mai degrabă ca o licență literară risipită, care ciopârțește ritmul pentametrului iambic al poeziei defăimate. Rap-iștii au reușit să ocolească concursuri precum The Voice și American/Australian Idol, pentru a intra în topuri cu ajutorul fenomenului „fast talking”. Odată ce au semnat un contract de înregistrare, au produs în voie un discurs asurzitor, în staccato, despre vomă, violență, sânge, sex și depresie întunecată. Rap-ul este cea mai mare escrocherie din istoria muzicii. Rap-ul a ucis melodia. Imaginați-vă pe Bing Crosby bâlbâindu-se și bâlbâind White Christmas sau True Love. Imaginați-vă-o pe Stevie Nicks recitând Rhiannon pe un ton monoton. Imaginați-vă Stairway to Heaven fără refren și fără chitară. În anii 1980, muzica modernă – să o numim M’n M – a deturnat melodiile dulci ale lumii și a asediat cântecul. Generații de adolescenți încasați și pierduți își folosesc iPod-urile pentru a bloca adevărul în timp ce aruncă bani buni după bani răi. Slavă Domnului pentru ultimul vestigiu al lui Pink. Rap-ul este un azil pentru niște nulități ușor agitate, care se neliniștesc cu membrele lor și se îmbogățesc intens cu o conversație unilaterală și egoistă. De când o trupă puternic coregrafiată, cu o rutină de dans provocatoare și un comentator puternic tatuat, a ilustrat vreodată cum trebuie un cântec? Rap-ul este la fel de prost ca și sincronizarea pe buze și, la fel de necinstit.
.