Mai mult decât orice alt deceniu, anii ’30 reprezintă un punct de referință pentru cât de rău pot deveni lucrurile. Șomaj în masă, totalitarism, război: o repetare a acestor orori trebuie evitată cu orice preț. La 80 de ani după ce Neville Chamberlain a fost de acord cu cererile lui Hitler cu privire la Sudetenland, încă nu există o insultă mai mare decât să numești un politician „împăciuitor”.
Determinarea din cercurile politice de a evita o întoarcere la anii ’30 ajută la explicarea faptului că până acum nu s-a întâmplat niciodată. Băncile centrale au redus ratele dobânzilor și au pornit presele electronice de tipărire în urmă cu un deceniu pentru că se temeau de o a doua Mare Depresiune. Statele asistențiale sunt mai generoase decât erau atunci când John Steinbeck scria „Strugurii mâniei”. Decenii de creștere economică au făcut societățile mai bogate; progresele în știința medicală le-au făcut mai sănătoase.
Acestea fiind spuse, lumea este în prezent mai aproape de o întoarcere la anii ’30 decât a fost vreodată. Ecourile sunt puternice și din ce în ce mai puternice.
Să începem cu ceea ce este evident. La fel ca în perioada dintre cele două războaie mondiale, ceva a mers foarte prost cu economia globală. Povestea ultimilor 20 de ani a fost aceea a unui boom nesustenabil urmat de o recesiune profundă și de cea mai slabă redresare din istorie.
Băncile centrale s-au aplaudat pentru că au prevenit Marea Depresiune 2.0, dar ceea ce nu recunosc niciodată este că au făcut acest lucru prin crearea de bule de active. O perioadă prelungită de rate ale dobânzii ultra-joase și de relaxare cantitativă – procesul de cumpărare de obligațiuni care stimulează oferta de bani – a dus la o frenezie speculativă pentru mărfuri, acțiuni și proprietăți. Aceste bule încep acum să se spargă. Prețurile petrolului se prăbușesc, prețurile locuințelor sunt stagnante, iar acțiunile de pe Wall Street sunt pe cale să aibă cea mai proastă lună decembrie din 1931 încoace.
În anii ’20 și la începutul anilor ’30, a existat o reticență în a renunța la un model conservator de economie politică: etalonul aur, bugete echilibrate, un rol limitat al guvernului și credința că piețele vor oferi cele mai bune rezultate posibile dacă sunt lăsate libere. În cele din urmă, dovezile clare de eșec au forțat o regândire. Începând cu Marea Britanie, țările au renunțat la etalonul aur. Franklin Roosevelt a introdus New Deal. John Maynard Keynes a explicat de ce a fost posibil ca șomajul să rămână ridicat. Problemele economice din anii ’20 au împiedicat înflorirea deplină a tehnologiilor apărute în primele decenii ale secolului XX. Pentru ca acest lucru să se întâmple, era nevoie de o schimbare de paradigmă către ocuparea deplină a forței de muncă, de controale de capital și de o împărțire mai echitabilă a prăzii.
Nici o astfel de reevaluare nu a avut loc de la experiența aproape mortală a economiei globale de acum un deceniu. Se presupune că guvernele trebuie să își echilibreze bugetele, banii sunt liberi să se ducă unde vor, sistemul bancar rămâne în mare parte neatins, iar dezechilibrul de putere dintre capital și muncă rămâne nerezolvat. Creșterea a fost posibilă doar datorită acumulării de datorii. Acest lucru s-a dovedit nesustenabil în trecut și o va face din nou.
Pentru a înrăutăți lucrurile, distribuția veniturilor și a bogăției a reflectat-o pe cea din perioada dintre războaie. Salariile reale – ajustate în funcție de inflație – abia dacă au crescut pentru cei cu venituri mici și medii; creșterea, câtă a existat, a fost acaparată de cei mai înstăriți. Dacă dețineți o casă sau dețineți acțiuni, ultimul deceniu a fost bun pentru dumneavoastră. Dacă aveți un loc de muncă cu un salariu mic și nu aveți decât economii modeste, viața nu a fost nici pe departe atât de confortabilă.
Toți acești factori – subperformanța economică, revenirea la afaceri ca de obicei și sentimentul că nu suntem cu toții în aceeași situație – au dat naștere unui alt tip de politică: naționalistă, populistă și furioasă. Oamenii din anii ’30 au fost sensibili la cultul liderului omului forte, deoarece partidele de centru-stânga și centru-dreapta păreau neputincioase în fața unei crize financiare, declanșată de prăbușirea Wall Street. Acum, acel cult – Putin în Rusia; Modi în India; Erdoğan în Turcia; Trump în SUA; Bolsonaro în Brazilia – s-a întors și din același motiv. Alegătorii nu mai sunt convinși că politica mainstream poate oferi rezultate.
Protecționismul s-a întors și, deși războiul comercial al lui Trump cu China este până acum mai mult o încăierare comercială, direcția de deplasare este clară. „America pe primul loc” este echivalentul modern al izolaționismului american din anii ’20 și ’30. Guvernele care se angajează să aibă grijă de ai lor – prin tarife vamale sau controale ale imigrației – au exploatat un sentiment autentic de neliniște cu privire la modul în care au fost împărțite fructele globalizării.
Anii ’40 și ’50 au fost martorii creării unei rețele de organizații multilaterale menite să prevină o întoarcere la lumea „cerșetorilor și vecinilor” din anii ’30 și să încorporeze noua ordine social-democrată. Aceste instituții – Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului (concepută în anii ’40, dar creată decenii mai târziu) și Uniunea Europeană – au fost toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, capturate de ideologia neoliberală și de interesele marilor afaceri. Încrederea în cooperarea internațională s-a știrbit.
O diferență aparentă între anii 2010 și anii 1930 este absența unei confruntări ideologice. În timpul Marii Depresiuni, existau o mulțime de oameni în Occident care vedeau planurile cincinale ale lui Stalin ca pe o alternativă credibilă la capitalismul de piață liberă. Această luptă s-a încheiat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și cu răspândirea pieței în părți ale lumii în care până atunci era interzisă.
De fapt, există o provocare la adresa capitalismului de piață liberă și aceasta vine din partea ecologismului. Pe de o parte, există o ideologie care prioritizează creșterea; pe de altă parte, un sistem de credință care vede obsesia creșterii ca pe o amenințare existențială la adresa planetei.
Fixarea Marii Britanii cu Brexit înseamnă că este ușor să o prezentăm pe Theresa May ca fiind Chamberlain și să vedem recenta călătorie eșuată a premierului la summitul UE ca fiind Munchenul ei. Acest lucru, însă, ratează imaginea de ansamblu. Brexitul nu este cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea; nu este nici măcar cea mai importantă problemă cu care se confruntă Marea Britanie.
Guvernele sunt conștiente de riscul pe care îl reprezintă schimbările climatice. Ele știu că trebuie să schimbe modul în care sunt conduse economiile lor pentru a atinge obiectivele de limitare a emisiilor de carbon. Ele înțeleg că timpul nu este de partea lor. Cu toate acestea, la summitul ONU din Polonia au ajuns la un acord pe care îl știau inadecvat pentru a face față provocării.
Katowice a fost adevăratul München, iar slabul acord al ONU a fost echivalentul bucății de hârtie pe care Chamberlain a adus-o acasă de la întâlnirea cu Hitler. Împăcarea nu funcționează și nu face decât să întârzie acțiunile politice necesare. Acest lucru era adevărat la sfârșitul anilor ’30 și este valabil și astăzi. În cele din urmă, factorii de decizie politică au de ales. Își pot pune economiile pe picior de război din punct de vedere ecologic sau pot continua să o lase baltă. În anii ’30, au acționat la timp, dar doar cu puțin timp înainte. Pentru cei care se liniștesc astăzi, momentul adevărului este aproape.
– Larry Elliott este editorul economic al The Guardian
{{topLeft}}
{{bottomLeft}}
{{topRight}}
{{bottomRight}}
{{/goalExceededMarkerPercentage}}
{{/ticker}}
{{heading}}
{{#paragraphs}}
{{.}}}
{{{/paragrafe}}{{{highlightedText}}
- Share on Facebook
- Share on Twitter
- Share via Email
- Share on LinkedIn
- Share on Pinterest
- Share on WhatsApp
- Share on Messenger