Proba unei mari povești este dacă este sau nu o reprezentare fidelă a realității. Diferitele teme explorate în Poveștile din Canterbury ne îndreaptă spre întrebarea despre o căsnicie bună, despre cel mai potrivit loc de muncă în viață și despre natura cunoașterii (poate un bun funcționar să fie și o persoană bună?) și a dreptății (este mai bine să servești cerințele orașului sau problemele personale și familiale? Ar trebui onorate toate jurămintele?). În Povești suntem invitați să ne gândim care poveste, și poetul ei corespunzător, este cel mai bun.
În vechea Anglie, un Franklin era un om liber din clasa inferioară. Poate că deținea pământ, dar era cu siguranță inferior nobilimii sau aristocrației. Franklin-ul lui Chaucer are o barbă „albă ca o margaretă” și este considerat în general un om sangvin, trăind în desfătare, înmuindu-și pâinea de dimineață în vin. El este un epicureu. Este un model de ospitalitate, asemenea Sfântului Iulian, cu mari rezerve de mâncare și vin la el acasă. Franklin a avut, de asemenea, o varietate de slujbe, inclusiv a fost ales de mai multe ori în Parlament. Poate că de acolo a învățat arta întreruperii, când a întrerupt anterior Povestea Scutierilor.
„Povestea lui Franklin” este cea de-a douăsprezecea poveste din Poveștile din Canterbury ale lui Chaucer și se desfășoară după cum urmează:
Franklinul își începe povestea cu o scurtă laudă la adresa britanicilor bătrâni și „gentili” și cere iertare pentru că este, în mod ironic, slab educat, nefiind niciodată culcat pe Muntele Parnas și nici nu a citit scrierile lui Marcus Tullius Cicero.
În Armorica, sau în ținutul care se numește „Bretania”, nu departe de orașul de coastă „pendmark” -vechea regiune din vestul Franței populată de englezi, trăiesc un nobil cavaler și doamna sa. Ea se compătimește de multele lui suferințe, așa că se căsătorește cu el. În privat, el acceptă să o servească și să aibă grijă de ea în căsătorie, în timp ce în public păstrează imaginea de suveranitate pentru a-și proteja statutul de cavaler. Astfel, în dialectica asupra căsătoriei care apare de-a lungul Poveștilor din Canterbury, Franklin a introdus o distincție între bunurile private și cele publice, tensiuni politice în căsătorie (cu alte cuvinte, Franklin nu este de acord cu Soția din Bath). Căsătoria necesită supunere și dulcea eliberare a libertății din partea ambelor părți în mod privat, potrivit lui Franklin.
Numele cavalerului este Arveragus de Kayrrud. El pleacă în Anglia pentru un an sau doi pentru a căuta în arme o bună reputație, în a fi cavaler -pentru că „cartea spune așa” (ceea ce implică faptul că Franklin amintește de o carte. Poate că este mai educat decât arată falsa lui umilință). Soția lui Arveragus se numește Dorigen. Ea rămâne acasă îndurerată pentru că soțul ei a plecat. Ea se roagă la Dumnezeu (nu la vreunul dintre zeii greci sau romani, așa cum vor face mai târziu alte personaje) și deplânge numeroasele stânci înșelătoare de pe coastă, care îi pot împiedica pe bărbați să se întoarcă acasă.
Într-o zi, pe 6 mai, ea merge la o frumoasă petrecere în grădină, unde un scutier plin de viață, numit Aurelius, „un servitor al lui Venus”, își mărturisește dragostea pentru Dorigen. Făcându-i-se milă, ea îi spune lui Aurelius că îi va dărui inima ei, numai dacă el poate îndepărta toate pietrele care mărginesc țărmul. Este o ofertă lipsită de sens, dar, făcându-i-o, ea evită să-l rănească pe Aurelius, făcându-l astfel probabil să se sinucidă. Chinuit de absurditatea promisiunii, Aurelius se roagă lui Apollo, stăpânul Phoebus, și cu puțin ajutor din partea fratelui său, Aurelius merge la Orleans pentru a consulta un savant despre cum să facă să dispară stâncile. La sosire, ei sunt imediat întâmpinați de un funcționar rătăcitor care îi salută în latină. Funcționarului i se face milă de Aurelius și acesta sapă adânc în studiul său astronomic pentru a crea iluzia că stâncile din Bretania au fost îndepărtate. Munca lui se aseamănă cu „magia” și „astrologia”, potrivit lui Franklin. Iar când toate stâncile par a fi îndepărtate, Aurelius se duce la iubita lui, Dorigen,
În final, toate personajele se iartă reciproc: Arveragus se întoarce din Anglia și își iartă soția și o însărcinează să își îndeplinească promisiunea, dar când Aurelius aude acest lucru, îi iartă jurământul, iar vicleanul funcționar din Orleans îl iartă și el pe Dorigen pentru datoriile tot mai mari în schimbul trucului astrologic. Franklin își încheie povestirea întrebându-și tovarășii de drum care personaj este, în opinia lor, cel mai liber. Astfel se încheie „Povestea lui Franklin.”
Potrivit lui Franklin, savanții sunt, în cel mai bun caz, niște șmecheri isteți; o căsnicie bună necesită supunere reciprocă unul față de celălalt, în timp ce în public se dă o altă impresie; jurămintele sunt menite să fie onorate, dar iertarea, mai degrabă decât datoria, este calea omului superior. În încercarea de a răspunde la întrebarea lui Franklin adresată grupului, poate cel mai puțin liber dintre personaje este Dorigen, pentru că își face jurămintele pe bază de „milă” – ea alege să se căsătorească cu Arveragus ca urmare a milei, iar lui Aurelius îi oferă o șansă absurdă tot din milă. Cu toate acestea, în final, mila este cea care duce la iertarea acordată de fiecare personaj.
Pentru această lectură am folosit ediția Broadview Canterbury Tales, care are la bază celebrul Manuscris Ellesmere. Ediția Broadview se potrivește îndeaproape cu lucrarea scribului lui Chaucer, Adam Pinkhurst.
>.