Lumină
lit (‘or, ma’or; phos; multe alte cuvinte):
1. Originea luminii
2. Un termen cuprinzător
(1) Lumina naturală
(2) Lumina artificială
(3) Lumina miraculoasă
(4) Lumina mentală, morală, spirituală
3. Lumină. Un atribut al sfințeniei
(1) Dumnezeu
(2) Hristos
(3) Creștinii
(4) Biserica
4. Simbolismul
5. Simbolismul
5. Simbolismul. Termeni expresivi
1. Originea luminii:
Crearea luminii a fost pasul inițial în crearea vieții. „Să fie lumină” (Geneza 1:3) a fost primul cuvânt al lui Dumnezeu rostit după ce Duhul Său creator s-a „mișcat” asupra materiei primare din care a creat cerurile și pământul și care se afla, până la rostirea acelui cuvânt, în haosul întunericului și al pustietății. Ceva asemănător, probabil, cu activitatea electro-magnetică atotcuprinzătoare a aurorei boreale a pătruns în noaptea haotică a lumii. Concentrarea finală a luminii (în a patra zi a creației, Geneza 1:14) în sori, stele și sisteme solare a dus la finalizarea procesului creativ inițial, ca o condiție esențială a întregii vieți organice. Originea luminii își găsește astfel explicația în scopul și natura însăși a lui Dumnezeu, pe care Ioan îl definește nu numai ca Autor al luminii, ci, într-un sens atotcuprinzător, ca fiind lumina însăși:
„Dumnezeu este lumină” (1Ioan 1:5).
2. Un termen cuprinzător:
Cuvântul „lumină” este bogat din punct de vedere divin în cuprinderea și semnificația sa. Splendoarea sa materială este folosită în întreaga Scriptură ca simbol și sinonim pentru tot ceea ce este luminos și strălucitor în viața mentală, morală și spirituală a oamenilor și a îngerilor; în timp ce Dumnezeul etern, datorită sfințeniei și perfecțiunii Sale morale, este înfățișat ca „locuind într-o lumină de neatins” (1 Timotei 6:16). Fiecare fază a cuvântului, de la lumina originară din lumea naturală până la slava spirituală cerească, se regăsește în Sfânta Scriptură.
(1) Lumina naturală.
Lumina și viața sunt aproape sinonime pentru locuitorii Palestinei și, în același mod, întunericul și moartea. Al lor este țara soarelui. Când pleacă pe alte meleaguri cu cerul înnorat, singurul lor gând este să se întoarcă la strălucirea și la soarele pământului lor natal. În Palestina nu există aproape nicio zi din întregul an în care soarele să nu strălucească o parte din ea, în timp ce timp de cinci luni din an abia dacă există o întrerupere a soarelui. Timpul este socotit de la apus la apus. Munca zilei se încheie odată cu venirea întunericului. „Omul iese la lucrul său și la munca sa până seara” (Psalmii 104:23).
Caracterul brusc al trecerii de la întuneric la lumină odată cu răsăritul soarelui și dispariția soarelui seara este mai izbitoare decât în țările mai nordice și nu este ciudat că în vechime a apărut o închinare la soare ca dătător de lumină și fericire și că Iov a menționat ispita închinării la soare când „a văzut soarele când strălucea sau luna umblând în strălucire” (Iov 31:26). Cea mai severă plagă din Egipt, alături de uciderea primilor născuți, a fost plaga întunericului care s-a abătut asupra egiptenilor (Exodul 10:23). Această iubire de lumină își găsește expresia atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, printr-o folosire foarte largă a cuvântului pentru a exprima acele lucruri care sunt cele mai de dorit și cele mai folositoare pentru om, iar în legătură cu aceasta găsim unele dintre cele mai frumoase figuri din Biblie.
(2) Lumina artificială.
(3) Lumina miraculoasă.
Când cumplita plagă a „întunericului gros”, timp de trei zile, i-a învăluit pe egipteni, i-a îngrozit și i-a făcut neputincioși, „toți copiii lui Israel aveau lumină în locuințele lor” (Exodul 10:23). Fie că întunericul s-a datorat unei cauze naturale ordonate de Divinitate, fie că lumina a fost lumina naturală a zilei, procesul care i-a ferit pe israeliții intercalați de întunericul învăluitor a fost supranatural. Miraculos, de asemenea, chiar dacă printr-o acțiune naturală, a fost „stâlpul de foc” care i-a luminat pe israeliții care fugeau de Faraon (Exodul 13:21; 14:20; Psalmi 78:14): „El i-a condus …. toată noaptea cu o lumină de foc”. Supranaturală a fost strălucirea de la transfigurarea lui Hristos, care a făcut „hainele Lui …. albe ca lumina” (Matei 17:2). În aceeași categorie, Pavel clasifică `lumina cea mare’ care `a strălucit deodată din cer în jurul lui din cer’ pe drumul spre Damasc (Fapte 22:6; comparați Fapte 9:3). În aceste cazuri rare, lumina supranaturală a fost nu numai simbolică a unei lumini spirituale interioare, ci și instrumentală, cel puțin în parte, în dezvăluirea sau pregătirea drumului pentru aceasta.
(4) Lumina mentală, morală, spirituală.
Fenomenele de lumină naturală își au corespondentul în viața interioară a omului. Puține cuvinte se pretează cu atâta frumusețe și adecvare la experiențele, condițiile și strălucirea vieții spirituale. Din acest motiv, Scripturile folosesc „lumina” în mare parte în sens figurat. Împrumutat din lumea naturală, el este, totuși, în mod inerent potrivit pentru a descrie realitățile spirituale. În viața seculară se trasează o linie de demarcație distinctă între cunoașterea și iluminarea intelectuală și cea spirituală. Educația care iluminează mintea poate lăsa neatins omul moral. Această distincție se întâlnește rareori în Biblie, care tratează omul ca pe o ființă spirituală și privește facultățile sale ca fiind interdependente în acțiunea lor.
(a) Câteva pasaje, totuși, se referă la lumina care vine în principal la intelect sau la minte prin instrucție divină, de exemplu, Psalmii 119:130: „Deschiderea cuvintelor Tale dă lumină”; la fel și Proverbe 6:23: „Legea este lumină”. Chiar și aici, instrucția include atât iluminarea morală, cât și cea mentală.
(b) Morală:
Iov 24:13,16 are de-a face exclusiv cu atitudinea morală a omului față de adevăr: „răzvrătiți-vă împotriva luminii”; „nu cunoașteți lumina”. Isaia 5:20 descrie o confuzie și o orbire morală, care nu poate distinge lumina de întuneric.
(c) În cea mai mare parte, însă, lumina și viața merg împreună. Ea este produsul mântuirii:
„Iahve este lumina mea și mântuirea mea” (Psalmi 27:1). „Lumina”, folosită la figurat, are de-a face în mod preponderent cu viața spirituală, incluzând și iluminarea care inundă toate facultățile sufletului: intelectul, conștiința, rațiunea, voința. În domeniul moral, iluminarea acestor facultăți depinde în întregime de reînnoirea spiritului. „În lumina Ta …. vedem lumina” (Psalmi 36:9); „Viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4).
Lumina este un atribut al sfințeniei și, prin urmare, o calitate personală. Ea este strălucirea dumnezeirii.
3. Un atribut al sfințeniei:
(1) Dumnezeu.
(2) Hristos.
(3) Creștinii.
Toți cei care captează și reflectă lumina lui Dumnezeu și a lui Hristos sunt numiți „lumină”, „lumini.”
(a) Ioan Botezătorul:
„o lumină aprinsă și strălucitoare” (Ioan 5:35 versiunea King James). Este semnificativ faptul că acest profet precreștin a fost numit luchnos, în timp ce ucenicii noii dispensații sunt numiți phos (Matei 5:14): „Voi sunteți lumina lumii.”
(c) Evreul care poseda legea a presupus în mod greșit că este „o lumină pentru cei care sunt în întuneric” (Romani 2:19).
(4) Biserica.
Sionul trebuia să „strălucească” pentru că `lumina ei a venit’ (Isaia 60:1). Neamurile trebuiau să vină la lumina ei (Isaia 60:3). Misiunea ei de luminătoare a lumii era simbolizată în podoabele preoției ei. Urimul de pe pieptarul marelui preot însemna lumină, iar numele însuși nu este decât forma de plural a cuvântului ebraic „or”. El însemna revelația, iar thummim adevărul. Biserica din dispensația creștină trebuia să fie și mai strălucitoare cu lumina lui Dumnezeu și a lui Hristos. Cele șapte biserici din Asia i-au fost revelate lui Ioan, prin Duhul, ca șapte sfeșnice de aur, iar slujitorii ei ca șapte stele, ambele luminate de lumina revelației Evangheliei. În Efeseni, Hristos, care este Lumina lumii, este Capul bisericii, aceasta din urmă fiind trupul Său prin care slava Sa trebuie să fie manifestată lumii, „pentru ca toți oamenii să vadă” etc. (Efeseni 3:9,10). „A Lui să fie slava în biserică” (Efeseni 3:21), biserica aducând slava lui Dumnezeu, prin descoperirea slavei Sale oamenilor prin reproducerea vieții și luminii lui Hristos.
4. Simbolism:
Lumina simbolizează:
(1) ochiul: „Lumina trupului este ochiul” (Matei 6:22, versiunea King James; Luca 11:34);
(3) protecția, „armura (Romani 13:12), veșmântul unei vieți sfinte și asemănătoare lui Hristos;
(4) sfera umblării zilnice a creștinului, „moștenirea sfinților în lumină” (Coloseni 1:12);
(5) cerul, căci moștenirea la care tocmai ne-am referit include lumea de sus, în care „Mielul este lumina ei”
(6) prosperitatea, ușurarea (Estera 8:16; Iov 30:26), în contrast cu calamitățile celor răi, a căror „lumină …. va fi stinsă” (Iov 18:5);
(7) bucurie și veselie (Iov 3:20; Psalmi 97:11; 112:4);
(8) favoarea lui Dumnezeu, lumina feței tale” (Psalmi 4:6; 44: 3; 89: 15) și favoarea unui rege (Proverbe 16: 15);
(9) viața (Psalmi 13: 3; 49: 19; Ioan 1: 4).
5. Termeni expresivi:
Termenii expresivi sunt:
(1) „roada luminii” (Efeseni 5:9), adică: „roadele luminii” (Efeseni 5:9). bunătate, dreptate, adevăr;
(2) „lumină în Domnul” (Efeseni 5:8), indicând sursa de lumină (comparați Isaia 2:5);
(3) „moștenirea sfinților în lumină” (Coloseni 1:12), o experiență prezentă care emite în ceruri;
(4) „Tatăl luminilor” (Iacov 1:17), însemnând Creatorul corpurilor cerești;
(5) „lumină minunată” (1 Petru 2:9), lumina prezenței și părtășiei lui Dumnezeu;
(6) „Umblați în lumină” (1Ioan 1:7), în lumina învățăturii și a tovărășiei lui Dumnezeu;
(7) „rămâneți în lumină” (1Ioan 2:10), în dragoste, divină și fraternă;
Dwight M. Pratt