Termenul „inculturație”, aplicat la creștinism, desemnează prezentarea și re-exprimarea Evangheliei în forme și termeni proprii unei culturi. Ea are ca rezultat reinterpretarea creativă a ambelor, fără a fi infidelă față de niciuna dintre ele. Evanghelizarea respectă cultura ca parte a fenomenului uman și ca un drept al omului. Manipularea sau opresiunea culturii este, prin urmare, un abuz. Cultura este un sistem coerent de semnificații întruchipate în imagini și simboluri care îi permite individului să se raporteze cognitiv, emoțional și comportamental la lume și să comunice această înțelegere celorlalți. Ea este prisma prin care o societate umană privește întreaga sa experiență, internă, politică, socială, economică și socială. Cultura este învățată de ființa umană prin socializare și se dezvoltă de-a lungul vieții. Ea conferă identitate unui grup uman și controlează percepția acestuia asupra realității. În scopuri teologice, ea este în același timp mai pozitivă și mai precisă decât termenul „context”. Sincretismul denotă un conflict anormal de semnificații atunci când, în procesul de evanghelizare, culturile „domesticesc” Evanghelia și îi denaturează sensul. Nicio cultură nu este considerată a fi infailibil creștină, deoarece inculturarea este o chemare constantă la convertire și reînnoire.
Evanghelizarea trebuie să intre în dialog cu culturile dacă vrea să producă vreun efect asupra ființelor umane. Culturile sunt diverse din punct de vedere empiric; prin urmare, evanghelizarea duce la moduri diverse din punct de vedere cultural de a trăi Evanghelia. Inculturarea, opusă uniformității, cere legitimarea diversității. Nu poate exista un monopol al formelor culturale într-o comuniune cu adevărat catolică. Acest lucru este adevărat în ciuda influenței reciproce a culturilor evanghelizatoare și evanghelizate („interculturație”) și a acumulării de către Biserică a unor elemente culturale actuale, dar contingente, ca patrimoniu moștenit. Până la conștientizarea, în secolul al XX-lea, a faptului că cultura este un fenomen plural, Biserica a considerat de la sine înțeles că există o cultură unică, universală a umanității, a cărei perfecțiune era considerată a fi creștinismul în forma sa occidentală, latină. Nu s-a ținut cont de factorii de diversitate culturală în controversele teologice, iar Biserica nu a fost capabilă să țină cont de inițiativele primilor misionari iezuiți, cum ar fi Mateo ricci, Roberto de nobili și Pedro Paez, atunci când au încercat să evanghelizeze culturi străine din interior. În secolul al XX-lea, în special în cadrul celui de-al doilea conciliu vatican și în adunările ulterioare ale sinodului episcopilor, pluralismul cultural a fost acceptat, împreună cu inculturarea, ca o cerință a evanghelizării. Cu toate acestea, o minoritate influentă din Biserică susține încă că cultura occidentală posedă o semnificație universală pentru evanghelizare, în ciuda naturii sale tehnocratice, a influenței sale secularizante și a tendinței sale de a submina valorile religioase ale culturilor indigene.
Bazele hristologice ale inculturației. Printre bazele hristologice ale inculturației, doctrina Logosului semănător de lume ca agent al lui Dumnezeu în creație datează de la Iustin Martirul și de la apologeții din secolul al II-lea, caracterizați de Clement de Alexandria. Ea a reapărut în decretul misionar al Conciliului Vatican II, Ad gentes, și în teologia modernă a creației. Logosul, Adevărul divin sau Rațiunea divină, există în formă diseminată în întreaga creație, iar fiecare tradiție umană îl percepe în mod întunecat, înainte de a fi luminat pentru ei prin proclamarea Cuvântului întrupat. Această proclamare nu depășește aceste tradiții, ci recunoaște cu plăcere elementele de adevăr pe care le conțin. O altă abordare hristologică este analogia cu întruparea lui Iisus Hristos și paralela dintre educația culturală a acestuia în Palestina și evanghelizarea misionară modernă. Paralela demonstrează că Hristos este subiect al inculturației și că întruparea l-a inserat în dinamica interculturală a istoriei umane. Cu toate acestea, ea minimalizează provocarea pe care Hristos a oferit-o propriei sale culturi și sugerează că Evanghelia, la fel ca și preexistența divină, vine într-o cultură într-o formă neînsuflețită din punct de vedere cultural. Cea mai fructuoasă abordare hristologică este compararea inculturației cu Taina Paștelui, de care este legată atât cauzal, cât și analogic. Prin patima, moartea și învierea sa, Hristos a devenit Domn universal și s-a pus la dispoziția oamenilor din orice cultură. Misterul pascal oferă, de asemenea, o analogie pentru convertirea culturii, care moare și învie sub impactul evanghelizării, devenind astfel mai autentică și mai fidelă adevărului său de bază.
Abordări ecleziologice ale inculturației. Abordările eclesiologice ale inculturației includ mai întâi logica misiunii universale a Bisericii. Această misiune este continuarea missio Dei, dialogul plin de iubire al lui Dumnezeu cu lumea, și împlinirea marii porunci a iubirii universale, care este, în mod logic, anterioară marii însărcinări de a învăța toate națiunile. Această iubire este o perfectă comuniune a diferențelor și, prin urmare, eliberatoare. În acest domeniu, teologia inculturației se întâlnește cu teologia eliberării. A doua bază eclesiologică a inculturației este tradiția autentică a Bisericii și rolul magisteriului Bisericii. Realitatea primară a Bisericii este locală: biserica particulară și regiunea socio-culturală în care are loc mărturia sa. Sarcina sa principală este să reconcilieze cultura locală cu tradiția Bisericii, care este centrată pe interpretarea evenimentului Hristos. Această interpretare se bazează pe o traiectorie a semnificației care urcă până la perspectivele Noului Testament. Tradiția sacră, cu creșterea înțelegerii sale, trece organic de la o cultură la alta și de la o claritate la alta de-a lungul istoriei. Deși Biblia ocupă o poziție privilegiată în această tradiție, împreună cu slujirea sacramentală și ierarhică care derivă din acțiunile și poruncile lui Hristos mărturisite de Noul Testament, și deși sensul declarațiilor de credință făcute de magisteriul Bisericii nu poate fi contrazis, toate acestea nu pot fi înțelese astăzi decât în raport cu contextele lor istorice și culturale. Reformularea în conformitate cu pluralitatea culturală trăită de Biserică este strict necesară, dacă se dorește ca ele să fie luate în serios.
Conceptul de inculturație pare să poarte anumite consecințe pentru forma Bisericii viitoare, printre care renunțarea la preferința pentru cultura occidentală și o mai mare diversificare în viața și practica creștină. Domeniile inculturației includ: teologia, cateheza, liturghia, viața religioasă, căsătoria și viața de familie, sănătatea și vindecarea, ministerele și structurile ecleziale secundare. Inculturarea ar presupune, prin urmare, un pluralism relativ în toate aceste domenii. Deoarece inculturația nu poate fi impusă, ci depinde de experiența și inițiativele comunității locale, conceptul pare să aibă în vedere structuri ecleziale care favorizează o participare și o colaborare sporite.
.