Autenticitate
Experiențele precum anxietatea și vinovăția existențială sunt importante, potrivit existențialiștilor, pentru că ele dezvăluie adevăruri fundamentale despre propria noastră condiție de oameni. Viața de zi cu zi este caracterizată de „inautenticitate”, iar în ocupația noastră obișnuită și în conformismul social refuzăm să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre vieți. Aruncându-ne în activități și roluri aprobate de societate, ne renegăm pe noi înșine și țesem o rețea de autoamăgire în încercarea de a evita să ne confruntăm cu adevărul despre ceea ce suntem. Această imagine a existenței neautentice este pusă în contrast cu o viziune a unui mod de viață care nu alunecă spre pierderea de sine și autoamăgire. O astfel de viață este (folosind termenul regăsit la Heidegger și Sartre) „autentică”. Autenticitatea sugerează ideea de a fi sincer cu tine însuți – de a-ți asuma cine ești cu adevărat. Cu toate acestea, este important să vedem că autenticitatea nu are nimic de-a face cu idealul romantic de a intra în contact cu un „eu interior” care conține adevărata natură a cuiva, deoarece existențialiștii susțin că nu avem o „natură” sau o „esență” dată dinainte, distinctă de ceea ce facem în lume.
Dacă autenticitatea nu este o chestiune de a fi credincios unui nucleu de trăsături definitive ale „adevăratului eu”, atunci ce este? Pentru majoritatea existențialiștilor, a deveni autentic este în primul rând o chestiune de a înțelege cu luciditate seriozitatea propriei existențe ca individ – faptul brut al „eu exist” – și de a face față sarcinii de a face ceva din propria viață. Kierkegaard, de exemplu, susține că singura modalitate de a reuși să devii un „eu” (înțeles ca un „individ existent”) este să trăiești în așa fel încât să ai o „pasiune infinită” în viața ta. Acest tip de intensitate este posibil, crede el, doar printr-un angajament total, definitoriu pentru viață, față de ceva care conferă vieții tale un conținut și un sens suprem. Nietzsche este, de asemenea, preocupat să ne determine să ne ocupăm de propria viață într-un mod mai intens și mai clarvăzător. Pentru a-i elibera pe oameni de încercarea de a găsi un sens suprem pentru viața lor, el propune ideea de recurență eternă: ideea că tot ceea ce se întâmplă în viața ta s-a mai întâmplat înainte în exact același mod și se va întâmpla din nou și din nou, de un număr infinit de ori. Dacă acceptăm acest lucru, sugerează Nietzsche, vom putea să ne îmbrățișăm viețile așa cum sunt, în termenii lor, fără regrete sau vise despre cum ar putea fi lucrurile altfel. Heidegger sugerează că, în experiența anxietății, ne confruntăm cu propria existență „goală” ca fiind „individualizată, pură și aruncată”. Pe măsură ce devenim conștienți de ‘ființa noastră spre moarte’ în această experiență, vom înțelege greutatea propriei noastre vieți finite și atunci vom fi capabili să ne asumăm propria existență cu integritate, fermitate și constanță de sine (vezi INTEGRITATE § 5).
Mulți existențialiști sunt de acord că asumarea propriei existențe necesită un angajament definitoriu care să dea vieții un accent și un sens al direcției. Pentru Kierkegaard, un gânditor religios, împlinirea de sine este posibilă doar pentru „cavalerul credinței”, persoana care are o relație definitorie pentru lume cu o anumită ființă care are o importanță infinită (ființa eternă care a existat în timp, omul-Dumnezeu). Pentru Heidegger, autenticitatea necesită „hotărâre”, un angajament față de o anumită gamă specifică de posibilități deschise de „moștenirea” istorică a cuiva. Faptul că idealul angajamentului sau al angajamentului apare în opere existențialiste atât de diferite ridică o întrebare cu privire la distincția, făcută pentru prima dată de Sartre, între existențialiștii „religioși” și existențialiștii „atei”. Kierkegaard, Marcel și Jaspers sunt adesea grupați împreună ca existențialiști religioși, însă există diferențe profunde în viziunea lor asupra naturii angajamentului religios. În timp ce Kierkegaard subliniază importanța raportării la un particular concret, Marcel și Jaspers vorbesc despre o relație cu „misterul” sau cu „transcendența” (respectiv). În același timp, așa-numiții existențialiști „atei”, precum Heidegger și Sartre, tind să fie de acord cu punctul de vedere al lui Kierkegaard potrivit căruia a fi „angajat” sau a avea un „proiect fundamental” este necesar pentru a obține o viață concentrată, intensă și coerentă. Distincția dintre existențialiștii atei și existențialiștii religioși devine mai greu de menținut atunci când ne dăm seama că ceea ce este important pentru gânditorii religioși nu sunt atât proprietățile factuale ale obiectului angajamentului, cât condiția interioară de credință a individului angajat. Astfel, Kierkegaard spune că ceea ce este crucial pentru credință nu este „adevărul obiectiv” despre ceea ce crede cineva, ci mai degrabă intensitatea angajamentului (adevărul subiectiv).
Ideea că intensitatea și angajamentul sunt esențiale pentru a fi autentic este împărtășită de toate tipurile de existențialiști. O altă caracteristică atribuită unei vieți autentice de către majoritatea existențialiștilor este conștientizarea lucidă a propriei responsabilități pentru alegerile pe care le face în modelarea propriei vieți. Pentru Sartre, autenticitatea implică conștientizarea faptului că, deoarece suntem întotdeauna liberi să ne transformăm viața prin deciziile noastre, dacă ne menținem o anumită identitate de-a lungul timpului, acest lucru se datorează faptului că alegem acea identitate în fiecare moment. În mod similar, Kierkegaard și Heidegger vorbesc despre necesitatea de a ne susține identitatea în fiecare moment printr-o „repetiție” a alegerii noastre de a fi cine suntem. Recunoscându-ne libertatea de a ne determina propria viață, ajungem, de asemenea, să ne acceptăm responsabilitatea pentru ceea ce suntem.
Noțiunea de autenticitate ar trebui să ne ofere o imagine a celei mai satisfăcătoare vieți posibile pentru noi după ‘moartea lui Dumnezeu’. Ea ne cheamă să ne asumăm propria identitate, îmbrățișându-ne viața și făcând ceva din ea în felul nostru. Ea presupune luciditate, onestitate, curaj, intensitate, deschidere față de realitățile propriei situații și o conștientizare fermă a propriei responsabilități față de propria viață. Dar ar fi greșit să ne gândim la autenticitate ca la un ideal etic, așa cum este acesta interpretat în mod normal. În primul rând, a deveni autentic nu implică faptul că cineva adoptă un anumit cod moral sau urmează o anumită cale: un individ autentic poate fi un liberal sau un conservator, un cetățean cu obligații sau un revoluționar cu ochi sălbatici. În acest sens, autenticitatea nu ține de tipurile specifice de lucruri pe care le faci, ci de modul în care trăiești – este o chestiune care ține mai degrabă de stilul vieții tale decât de conținutul ei concret. În al doilea rând, în formularea diferitelor lor concepții despre autenticitate, mulți existențialiști descriu idealul de autenticitate în termeni care sugerează că acesta poate fi opus eticii așa cum este ea înțeleasă în mod obișnuit. Kierkegaard, de exemplu, spune că este posibil ca cavalerul credinței să fie nevoit să „transcendă etica”, iar Nietzsche susține că indivizii autentici vor trăi „dincolo de bine și de rău”. Astfel, autenticitatea pare să aibă mai mult de-a face cu ceea ce se numește „arta cultivării de sine” decât cu etica așa cum este ea înțeleasă în mod tradițional.
.