Există o diferență uriașă între a fi strălucitor și a fi înțelept, între strălucire și înțelepciune. Putem fi foarte inteligenți, dar nu foarte înțelepți. În mod ideal, desigur, ar trebui să ne străduim să le fim pe amândouă, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, mai ales în zilele noastre.
Trăim într-o cultură care recompensează strălucirea mai presus de înțelepciune și în cadrul căreia ne mândrim în primul rând cu faptul că suntem mai străluciți unii decât alții. Cine are cea mai mare diplomă? Cine a mers la cea mai de elită universitate? Cine este cel mai întreprinzător? Cine este cel mai popular? Cine este cel mai deștept om de știință, cercetător, scriitor, jurnalist, personalitate de televiziune sau spirit la birou sau la masa familiei? Cine este cel mai genial? Nu ne întrebăm niciodată: „Cine este cel mai înțelept?”. Astăzi, inteligența este apreciată mult mai mult decât înțelepciunea, iar acest lucru nu este întotdeauna bun. Suntem un popor extrem de informat și inteligent, dar compasiunea noastră nu este nici pe departe pe măsura strălucirii noastre. Suntem luminoși, dar nu înțelepți.
Care este diferența dintre inteligență și înțelepciune? Înțelepciunea este inteligența care este colorată de înțelegere (care, analizată la rădăcină, înseamnă infuzată de empatie). În cele din urmă, ceea ce face înțelepciunea este inteligența informată de empatie, inteligența care înțelege cu simpatie complexitatea celorlalți și a lumii, iar acest lucru are implicații.
Învățarea, pentru a fi cu adevărat utilă, trebuie să fie însoțită de o creștere egală a empatiei. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, atunci creșterea inteligenței va fi invariabil unilaterală și, deși poate că va oferi ceva comunității, îi va lipsi întotdeauna acel tip de înțelegere care poate ajuta să unească comunitatea și să ne ajute să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și lumea noastră.
Când inteligența nu este informată de empatie, ceea ce produce nu va contribui, în general, la binele comun. Fără o empatie concomitentă, inteligența devine invariabil arogantă și condescendentă.
Învățarea adevărată, pe de altă parte, este umilă, autodepășitoare și empatică. Atunci când ne dezvoltăm intelectual, fără suficientă empatie, talentele noastre devin invariabil motive de invidie, mai degrabă decât daruri pentru comunitate.
Ironic, la sfârșitul zilei, inteligența care nu este suficient de informată de empatie nu va fi foarte strălucitoare, ci va fi în schimb o inteligență arestată, în care vina ei nu va fi în ceea ce a învățat (pentru că învățarea în sine este bună), ci în locul în care învățarea sa s-a oprit.
Aceasta va suferi de un hazard numit pe bună dreptate de poetul englez din secolul al XVIII-lea Alexander Pope, în care „puțină învățare este un lucru periculos”, în care am citit o carte prea multă, dar o carte prea puțină!”
Cineva ar putea obiecta aici și face o pledoarie pentru știință și obiectivitate științifică. Nu este știința empirică produsul unei căutări intelectuale pure care refuză să fie colorată de ceva din afara ei? Nu este idealul oricărei învățături să fie pur obiectiv, să nu aibă nici un fel de prejudecată? Unde joacă empatia un rol în cercetarea pură? Ochiul îndreptat spre empatie nu fudulizează obiectivitatea pură?
Obiectivitatea pură nu există, nici în știință, nici în altă parte. Știința acceptă astăzi că nu poate fi niciodată pur obiectivă. Orice măsurătoare are propria agendă, propriul unghi și nu poate să nu interfereze (oricât de infinitezimal poate) cu ceea ce măsoară.
Toată lumea și totul, inclusiv știința, are o prejudecată (eufemistic vorbind, o preontologie). Astfel, din moment ce orice învățare începe în mod necesar cu un unghi, o prejudecată, o preontologie, întrebarea nu este: „Cum pot fi pur obiectiv?”, ci mai degrabă: „Ce ne servește cel mai bine ca unghi din care să învățăm?”. Răspunsul este empatia. Empatia transformă inteligența în înțelepciune, iar înțelepciunea transformă învățarea în ceva care servește mai bine comunității.
Totuși, empatia nu trebuie confundată cu sentimentalismul sau naivitatea, așa cum se întâmplă uneori. Sentimentalismul și naivitatea văd un defect în cadrul intelectualității însăși, considerând că învățarea însăși este problema. Dar învățarea nu este niciodată problema. Învățarea unilaterală este problema, și anume, învățarea care nu este suficient de informată de empatie, care caută cunoașterea fără să înțeleagă.
Învăț studenți absolvenți care se pregătesc în principal pentru slujirea în cadrul bisericilor lor și astfel, pentru ei, învățarea absolvenților este, prin definiție, menită să fie mai mult decât obținerea unor note mari, absolvirea cu onoare, informarea și educarea sau chiar doar satisfacerea propriilor lor curiozități și întrebări intelectuale.
Prin însăși vocația lor, ei aspiră la înțelepciune mai mult decât la simpla inteligență. Dar chiar și ei, la fel ca majoritatea celorlalți din cultura noastră, se luptă să nu fie unilaterali în învățarea lor, pentru ca studiile lor să le aducă la fel de multă compasiune ca și cunoașterea. Cu toții ne luptăm cu acest lucru.
Este dificil să rezistăm unei tentații care este la fel de endemică în cultura noastră cum sunt anumite bacterii în apele noastre, și anume, tentația de a fi deștept și inteligent, mai informat decât oricine altcineva, indiferent dacă nu suntem persoane foarte pline de compasiune după aceea.
Și astfel această rubrică este o pledoarie, nu o critică: Tuturor, fie că facem studii formale; fie că încercăm să învățăm cea mai nouă tehnologie informatică; fie că încercăm să ne menținem informați din punct de vedere social și politic; fie că scriem articole, cărți sau bloguri; fie că urmăm cursuri de formare pentru un loc de muncă; fie că pur și simplu adunăm material pentru o discuție la masa familiei sau la locul de muncă, nu uitați: Nu este bine doar să fim deștepți, trebuie să fim și plini de compasiune.