Depozitarea în ocean a deșeurilor societății a început indirect cu mult înainte de epoca agriculturii, când râurile, lacurile și estuarele din apropiere erau utile ca depozite de deșeuri. Pe măsură ce civilizația s-a mutat în zona de coastă și navigația a început în mod serios, oceanele au fost văzute ca un depozit de deșeuri și mai mare. Civilizațiile timpurii au fost amplasate lângă corpuri de apă pentru surse de hrană, irigații, apă potabilă, transport și un loc pentru a se debarasa de obiectele inutile. Din punct de vedere istoric, eliminarea deșeurilor în apă de către oameni a fost practicată în mod universal. Era o modalitate ieftină și convenabilă de a scăpa societatea de deșeurile alimentare (de exemplu, carcase curățate, cochilii etc.), gunoaie, deșeuri miniere și deșeuri umane (sau ape uzate). Apariția Epocii Industriale a adus cu ea noua problemă a deșeurilor și subproduselor chimice: Acestea erau, de asemenea, în mod obișnuit aruncate în apă.
Primarii au început să arunce deșeurile în râuri, lacuri și estuare, în timp ce aruncarea în ocean pur și simplu nu era folosită din cauza distanței și a dificultății de a transporta deșeurile. Deșeurile de pe nave, însă, erau pur și simplu aruncate direct în ocean. Pe măsură ce civilizația s-a dezvoltat în deltele râurilor și în estuarele adiacente oceanului, iar aceste zone au început curând să prezinte efectele deversării, eliminarea în ocean a devenit o alternativă populară. În ultimii 150 de ani, toate tipurile de deșeuri au fost aruncate în ocean. Printre acestea se numără apele uzate (tratate și netratate), deșeurile industriale, deșeurile militare (muniții și substanțe chimice), nave întregi, gunoaie, gunoaie, materiale de dragare, resturi de construcții și deșeuri radioactive (atât de nivel înalt, cât și de nivel scăzut). Este important de reținut că o cantitate semnificativă de deșeuri intră în ocean prin evacuarea în râuri, în atmosferă și prin conducte, prin construcții, prin exploatări miniere în largul mării, prin explorarea petrolului și a gazelor și prin eliminarea deșeurilor de la bordul navelor. Din nefericire, oceanul a devenit locul suprem de depozitare a civilizației.
În ultimii cincizeci de ani a fost recunoscut faptul că oceanele Pământului se află sub o amenințare serioasă din cauza acestor deșeuri și a „amestecului de vrăjitoare” al acestora, format din substanțe chimice și componente nebiodegradabile. Societatea a ajuns, de asemenea, să înțeleagă că oceanele sale sunt grav amenințate de pescuitul excesiv, de explorarea minerală și de activitățile de construcție costieră. Efectele dăunătoare ale deversării în oceane sunt vizibile fizic pe plajele aruncate la gunoi, unde pot fi observați uneori pești morți și mamifere încurcate în produse din plastic. Ele se reflectă, de asemenea, în concentrațiile semnificative de substanțe chimice toxice din pești și alte viețuitoare marine. Acumularea unor toxine, în special a mercurului, în corpul viețuitoarelor marine a făcut ca unele fructe de mare care pot fi recoltate să fie improprii pentru consumul uman. Printre zonele grav afectate se numără pescuitul comercial și de agrement, plajele, stațiunile turistice, sănătatea umană și alte utilizări plăcute ale mării. În anii 1960, numeroase grupuri (globale, regionale, guvernamentale și de mediu) au început să raporteze impactul dăunător al eliminării deșeurilor asupra oceanului. Înainte de această perioadă, au avut loc puține acțiuni de reglementare (sau legale) pentru a controla sau a preveni aceste activități de deversare.
Legislație americană timpurie
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Congresul american a adoptat secțiunea 10 din River and Harbor Act din 1890, care interzicea orice obstrucție a navigației în apele americane. Autoritatea de a pune în aplicare legea prin intermediul unui program de reglementare a permiselor a fost acordată secretarului armatei care acționează prin intermediul șefului Corpului de ingineri al armatei SUA. La sfârșitul anilor 1960, Corpul de Armată a extins domeniul de aplicare al revizuirii cererilor de autorizație pentru a include peștii și fauna sălbatică, conservarea, poluarea, estetica, ecologia și aspectele de interes public general. În plus, Legea națională privind politica de mediu din 1969 (NEPA) a impus examinarea aspectelor de politică relevante pentru interesul public și o declarație de impact asupra mediului pentru activitățile care ar putea afecta în mod semnificativ calitatea mediului.
În 1972, US. Congresul a adoptat Legea privind protecția, cercetarea și sanctuarele marine (Ocean Dumping Act sau ODA) și amendamentele la Legea federală de control al poluării apei (Clean Water Act sau CWA), care au stabilit un standard global pentru gestionarea restaurării și protecției mediului, pentru menținerea mediului în cadrul unor standarde acceptabile, pentru interzicerea eliminării deșeurilor în ocean și pentru reglementarea evacuării deșeurilor prin conducte în ocean.
Cu promulgarea acestor legi, programul de reglementare al corpului a devenit destul de complex. Scopul CWA este de a restabili și de a menține integritatea chimică, fizică și biologică a apelor națiunii, corpul fiind responsabil de reglementarea deversării materialelor de dragare în apele interioare și de coastă. ODA privește oceanele într-o manieră oarecum similară, impunând examinarea tuturor operațiunilor propuse care implică transportul sau eliminarea deșeurilor și potențialul lor impact asupra mediului. Corpul de armată gestionează, de asemenea, programul de autorizare a descărcărilor oceanice. La fel ca și CWA, ODA este preocupată de deversarea nereglementată de materiale în apele oceanice care pun în pericol sănătatea și bunăstarea oamenilor, mediul marin și sistemele ecologice ale Pământului și care pot avea consecințe economice grave. Corpul pune în aplicare aceste programe în parteneriat deplin cu Agenția de Protecție a Mediului din S.U.A. și se supune supravegherii acestora.
Recunoașterea la nivel internațional a necesității de a reglementa la nivel mondial evacuarea în oceane a deșeurilor provenite din surse terestre a fost rezultatul Conferinței ONU privind mediul uman din iunie 1972 și al Conferinței interguvernamentale privind Convenția deversare a deșeurilor în mare din noiembrie 1972. Aceste conferințe au avut ca rezultat un tratat intitulat Convenția privind prevenirea poluării marine prin aruncarea deșeurilor și a altor materii – Convenția de la Londra din 1972 (LC-72). LC-72 a intrat în vigoare în 1975 și are în prezent aproximativ optzeci de națiuni membre. Un alt tratat care abordează problema deșeurilor aruncate de pe nave, Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, 1973 (MARPOL), a fost adoptată
| acorduri globale cheie pentru protecția mediului marin împotriva dumpingului | |
| titlu | descriere |
| 1982 convenția onu privind dreptul mării (unclos 1982) (intrare în vigoare: noiembrie 1994); | oferă un cadru pentru determinarea drepturilor și obligațiilor statelor cu privire la oceane. partea xii conține dispoziții cu privire la protecția și conservarea mediului marin. |
| convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, 1973, modificată prin protocolul din 1978 referitor la aceasta (marpol 73/78) | prevede măsuri pentru nave și administrațiile naționale pentru prevenirea poluării cu hidrocarburi (anexa i), substanțe lichide nocive în vrac (anexa ii), substanțe nocive ambalate (anexa iii), ape uzate (anexa iv), gunoaie (anexa v) și poluarea aerului de către nave (anexa vi). |
| convenția privind prevenirea poluării marine prin aruncarea deșeurilor și a altor materii (convenția de la londra 1972) (intrare în vigoare: august 1975) | prevede măsuri de limitare a utilizării oceanelor ca zonă de eliminare a deșeurilor generate pe uscat. |
| legislație internă cheie pentru protejarea mediului marin și costier | |
| titlu | descriere |
| modificări ale legii federale de control al poluării apei din 1972 (cwa) | pentru a restabili și menține integritatea chimică, fizică și biologică a apelor națiunii. |
| marine, protection research, and santuaries act of 1972 (oda) | pentru a reglementa deversarea tuturor tipurilor de materiale în apele oceanice și pentru a preveni sau a limita strict deversarea în apele oceanice a oricărui material care ar putea afecta în mod negativ sănătatea, bunăstarea sau facilitățile umane, sau mediul marin, sistemele ecologice sau potențialul economic. |
| Legea privind politica națională de mediu din 1969 (nepa) | pentru a declara o politică națională care să încurajeze o armonie productivă și plăcută între oameni și mediul înconjurător; pentru a promova eforturile care să prevină sau să elimine daunele aduse mediului și biosferei și să stimuleze sănătatea și bunăstarea umană. |
în 1973. Țările semnatare ale MARPOL sunt de acord să aplice interdicția de a arunca petrol și lichide nocive în ocean de pe nave, dar eliminarea substanțelor periculoase, a apelor uzate și a materialelor plastice rămâne opțională. Există zeci de alte acorduri internaționale care se ocupă de poluarea oceanelor, dar LC-72 și MARPOL sunt cele mai importante în ceea ce privește dumpingul. Statele Unite sunt un membru activ al acestor două tratate.
L LC-72 și ODA internă sunt similare în ceea ce privește structura și cerințele, reglementarea americană fiind mai strictă. Deversarea deșeurilor industriale, a deșeurilor radioactive, a munițiilor (chimice sau biologice), a apelor uzate și incinerarea pe mare sunt direct interzise. În plus, este strict interzisă aruncarea în ocean a altor deșeuri care conțin cantități mai mari decât urme de anumite substanțe chimice (de exemplu, mercur, cadmiu, hidrocarburi petroliere, substanțe chimice clorurate și materiale plastice nedegradabile). Este permisă, în condiții strict reglementate, eliminarea în ocean a materialului dragat (sedimentele portuare), a materialului geologic și a unor deșeuri de pește; îngroparea în mare; și eliminarea pe navă.
Corpul de armată și Agenția pentru Protecția Mediului din SUA (EPA) pun în aplicare LC-72 și ODA în Statele Unite. Corpul își eliberează permisele după o evaluare atentă, folosind criteriile de mediu elaborate de EPA. Aproximativ 350 de milioane de tone de sedimente sunt dragate anual în apele americane în scopul navigației pentru comerț și apărare națională; aproximativ 20 la sută din acest total este eliminat în situri desemnate în mod oficial în apele oceanice. O mică parte din sedimentele din zonele portuare importante (aproximativ șapte până la zece procente din totalul național) este suficient de contaminată încât nu este permisă depozitarea în ocean, iar sedimentele trebuie să fie izolate în situri terestre reglementate. Depozitarea propusă în ocean este evaluată prin utilizarea unei abordări bazate pe efecte, care evaluează materialul dragat ca pe o substanță complexă care poate conține o mare varietate de contaminanți. Evaluarea va identifica acele sedimente care pot fi dăunătoare pentru biota oceanică și sănătatea umană. Abordarea bazată pe efecte utilizează organisme de testare biologică pentru a integra efectele potențiale ale tuturor contaminanților prezenți într-o evaluare combinată a impactului. Acest lucru se realizează prin utilizarea testelor biologice pentru toxicitate acută și o estimare a potențialului de bioacumulare a contaminanților. Se face, de asemenea, o evaluare a potențialului de impact al contaminării sedimentelor asupra calității apei. Ulterior, se ia o decizie cu privire la caracterul adecvat sau nu al unui material pentru depozitarea nerestricționată sau restricționată în ocean. De exemplu, unui sediment dragat dintr-o porțiune contaminată a unui port i se poate interzice eliminarea în ocean și trebuie să fie plasat într-o instalație de reținere terestră.
În porturile puternic industrializate, cum ar fi cele din New York sau New Jersey, dragarea și eliminarea materialului dragat sunt adesea controversate. Amplasarea în ocean nu este permisă decât în cazul celor mai curate sedimente și, adăugând la controversă, locațiile de depozitare terestră sunt foarte limitate și foarte scumpe. În schimb, comerțul mondial și transportul maritim, care depind de dragarea de navigație pentru canale adânci, sunt o componentă vitală a economiilor regionale și naționale. Soluția pe termen lung pentru sedimentele contaminate va depinde de controlul deșeurilor provenite din surse terestre și de curățarea sedimentelor foarte contaminate care continuă să aibă un impact asupra canalelor de navigație.
Dezvoltarea în ocean a materialului dragat sau a sedimentelor adecvate în situri oceanice atent selecționate poate fi sigură din punct de vedere ecologic în raport cu alte alternative. Ar putea fi chiar benefică pentru ocean printr-un management adecvat. Plajele care se erodează, de exemplu, primesc adesea nisip dragat curat ca parte de rutină a programelor de îmbunătățire a mediului. Materialul dragat reprezintă 95 la sută sau mai mult din totalul eliminărilor în ocean la nivel global. Pe măsură ce căile navigabile și rolul lor în comerțul mondial și în apărare continuă să fie componente importante ale creșterii economice și stabilității națiunilor de coastă, eliminarea ecologică a materialelor dragate adecvate în ocean va rămâne o alternativă necesară. Mai mult, utilizările benefice ale acestor sedimente dragate (atunci când nu sunt contaminate cu poluanți) pentru refacerea plajelor, zonele umede, construcții, îmbunătățirea habitatelor acvatice și montane și ca materiale de construcție vor rămâne cea mai mare prioritate în gestionarea sedimentelor și a eliminării în ocean.
vezi șiBioacumularea;Clean Water Act;Dragare;Ocean Dumping Banning Act;Rivers and Harbors Appropriations Act;Poluarea apei;Poluarea apei: Marină.
Bibliografie
Comitetul pentru lucrări publice, Camera Reprezentanților a SUA. (1973). laws of the united states relating to water pollution control and environmental quality, 93-1. washington, d.c.: u.s. government printing office.
engler, r.m. (1980). „prediction of pollution potential through geochemical and biological procedures: development of guidelines and criteria for the discharge of dredged and fill material.” în contaminants and sediments, edited by r.a. baker. ann arbor, mi: ann arbor science publications.
engler, r.m. (1990). „managing dredged materials.” oceanus 33(2):63-69.
engler, r.m.; saunders, l.; and wright, thomas. (1991). „environmental effects of aquatic disposal of dredged material.” environmental professional 13:317-325.
engler, r.m.; saunders, l.; and wright, t. (1991). „the nature of dredged material.” environmental professional 13:313-316.
huber, m.e., et al. (1999). „oceans at risk.” marine pollution bulletin 38(6):435-438.
international maritime organization. (1991). the london dumping convention: the first decade and beyond. londra.
nauke, m. (1985). „eliminarea pe mare a materialului dragat în conformitate cu convenția de la londra.” dragare și construcții portuare mai:9-16.
.