Congresul de la Berlin

BERLIN, CONGRESUL DE la Berlin, reuniune a marilor puteri europene în 1878 pentru a rezolva problemele privind Balcanii și Orientul Apropiat apărute după războiul dintre Rusia și Turcia din 1877. Desfășurată între 13 iunie și 13 iulie 1878, la ea au participat reprezentanți ai Austro-Ungariei, Franței, Marii Britanii, Italiei, Rusiei și Turciei, cu o anumită participare a reprezentanților statelor balcanice (Grecia, Muntenegru, România și Serbia). Printre membrii săi cei mai influenți s-a numărat șeful delegației britanice, Benjamin *Disraeli (Lord Beaconsfield). Poziția evreilor din țările balcanice (România, Serbia și Bulgaria) a fost, de asemenea, pusă pe ordinea de zi la inițiativa societății „Sion” din București, condusă de Adolf Weinberg și Adolf *Stern; aceștia s-au alăturat *Alliance Israélite Universelle din Paris și Consiliului pentru apărarea evreilor din România din Berlin, condus de Moritz *Lazarus. Comunitatea evreiască din Berlin a adresat o petiție președintelui congresului și șefului delegației germane, contele *Bismarck, la 28 februarie 1878, pentru a ridica la congres problema egalității în drepturi pentru evreii din România. Ca urmare, reprezentanții germani au fost instruiți să ceară drepturi civile egale pentru membrii tuturor religiilor din țările balcanice și includerea în tratatul de pace a unor paragrafe speciale în acest sens care să prevadă în mod explicit punerea lor în aplicare. Problema drepturilor egale pentru evreii din aceste țări a fost, de asemenea, discutată în parlamentele Franței, Italiei, Austriei și Ungariei, iar reprezentanților acestor țări la congres li s-a cerut, prin rezoluții speciale, să asigure o rezolvare corespunzătoare.

Pentru a se ocupa de chestiunile evreiești a fost înființat la Berlin un consiliu special format din reprezentanți ai Comitetului pentru afaceri evreiești din Berlin (Gerson von *Bleichroeder, M. Lazarus, Jacob *Bernays și Berthold *Auerbach), reprezentanți ai Alianței (Sacki Kann, Charles *Netter și Emanuel *Veneziani), delegația evreilor din România (Adolf Stern, Marco Brociner, Taussig și Hermann *Hirsch) și reprezentanți ai Alianței din Berlin (Salomon Neumann, bancherul Julius Platho și Hermann Goldschmidt). Acest comitet a formulat un memorandum care a fost prezentat întregului congres, urmat de un al doilea memorandum adresat lui Bismarck. Memorandumurile conțineau o descriere a situației dramatice a evreilor din țările balcanice, însoțită de o solicitare ca membrilor tuturor credințelor și raselor să le fie garantate drepturi civile egale în tratatul de pace (stipulate în clauze speciale). De asemenea, au fost luate măsuri speciale pentru a înainta cererile evreilor reprezentanților diferitelor guverne. În acest scop, baronul Maurice de *Hirsch și Sir Moses *Montefiore au început negocierile cu reprezentanții Angliei și Franței, iar Bleichroeder și-a îndreptat atenția către Bismarck și reprezentantul rus, contele Șuvalov.

Membrii comitetului unit au vizitat și reprezentanții țărilor balcanice (România, Serbia, Bulgaria), care nu erau reprezentate oficial la congres, dar care lucrau în culise. Reprezentantul român, Kogaălniceanu, s-a străduit să-i convingă pe reprezentanții evreilor să nu apeleze la congres, deoarece chestiunea drepturilor civile egale pentru evrei era o afacere internă a guvernului român. În ziarele românești au apărut amenințări la adresa evreilor din România, care au încercat, de asemenea, să îi influențeze pe evreii din Occident să își retragă cererile. Aceste tactici au fost însă condamnate cu vehemență și respinse de reprezentanții Alianței.

La 24 iunie 1878, problema evreiască a fost pusă în discuție ca parte a examinării generale a afacerilor bulgare. Reprezentantul francez, Waddington, a propus ca în tratatul de pace să fie inserată o clauză de recunoaștere a independenței Bulgariei cu condiția ca aceasta să acorde drepturi civile egale membrilor tuturor raselor și religiilor. Propunerea a fost acceptată. La 28 iunie, în timpul discuțiilor privind Serbia, reprezentantul turc, Karatheodori (Caratheodory) Pașa, și reprezentantul englez, lordul Salisbury, au cerut ca o clauză similară să fie inserată în tratatul de pace ca o condiție pentru recunoașterea independenței Serbiei. Reprezentantul rus, prințul Gorchakov, s-a opus acestei rezoluții pe motiv că evreii din Serbia, România și Rusia nu pot fi puși în aceeași categorie cu evreii din Paris, Londra, Berlin și Viena. În ciuda opoziției sale, s-a decis să se insereze în tratatul de pace o clauză (par. 35) care să garanteze egalitatea în drepturi.

De asemenea, în timpul discuțiilor despre România, Waddington a propus ca recunoașterea independenței acestei țări să fie condiționată de acordarea de către aceasta a unor drepturi egale pentru membrii tuturor religiilor din interiorul granițelor sale. Propunerea a primit sprijinul deplin al lui Beaconsfield, al contelui Andrássy al Austro-Ungariei și al lui Bismarck, și chiar acordul lui Șuvalov. Printr-o rezoluție separată, introdusă în paragraful 44 al tratatului de pace, au fost acordate drepturi egale membrilor tuturor religiilor din România. Acest principiu urma să fie obligatoriu, conform unei rezoluții introduse de Salisbury, și pentru Turcia, Grecia și Muntenegru.

Ceea a viitorului Palestinei a fost, de asemenea, abordată de congres în mod indirect. În iunie 1878, un grup de evrei a prezentat congresului un memorandum (adresat lui Bismarck și Beaconsfield) în care se cerea ca evreilor din Palestina să li se acorde independența (în același mod în care a fost redată popoarelor din Balcani) și să li se permită să stabilească o monarhie evreiască constituțională în această țară. Acest memorandum a fost inclus în protocolul de documente prezentat la congres, dar nu a fost discutat în cadrul acestuia. Înainte ca congresul să se întrunească, au existat discuții în presa engleză cu privire la revenirea politică a evreilor în Palestina. După încheierea congresului, Serbia și Bulgaria s-au conformat clauzelor din tratatul de pace care le obligau să acorde drepturi egale minorităților lor și chiar au încorporat aceste clauze în constituțiile lor. România a refuzat să-și îndeplinească obligația, iar lupta pentru aplicarea paragrafului 44 al tratatului de pace în această țară s-a întins pe parcursul a zeci de ani.

.