Care este diferența dintre a auzi și a asculta

Cele cinci simțuri ale noastre au dat naștere unui mare lexicon. Pentru simțul văzului avem, printre o sută de altele, verbul a vedea, dar și verbul a privi. Se vede involuntar, dar se privește în mod conștient.

Când cineva se uită la altul cu o anumită impertinență, se spune: „La ce te uiți?”, nu: „Ce vezi? Când se întâmplă să vedem o carte care ne interesează, ne apropiem de ea pentru a o privi cu atenție.

Pentru sensul de a auzi avem alte două verbe, care funcționează în mod paralel cu cele menționate: a auzi și a asculta. Auzim zgomote și ascultăm ce ne spun acestea. Acesta este clasicul.

Cu toate acestea, lucrurile nu sunt atât de clare. Mergem în trepte.

RAE explică: că a asculta înseamnă „a fi atent sau a aplica urechea pentru a auzi”. Și dă ca exemplu: „Psihanalistul îl asculta pe Carlos Rodó fără nerăbdare” (în romanul El desorden de tu nombre, de Juan José Millás). Și că „prin urmare, acțiunea de a asculta este voluntară și implică intenționalitate din partea subiectului, spre deosebire de a auzi, care înseamnă, fără mai mult, „a percepe prin auz sau ceea ce spune””. Și exemplul: „Am auzit un tunet. A început să plouă „în (La octava maravilla, de argentinianul Vlady Kociancich.

Dar, aici avem doar exemple contrare. Ar spune cineva că în „Oíd mortales, el grito sagrado, libertad, libertad, libertad, libertad, libertad”, este vorba de o audiție involuntară, de a nu fi atent la acele cuvinte cheie?

Același lucru este valabil și pentru cântecul în care Joaquín Sabina îi vorbește psihanalistului său: „Oiga, doctore”, spune el. Și dacă există un lucru cu care se laudă analiștii, acesta este ascultarea lor.

Academia recunoștea deja acest du-te-vino de sensuri, trebuie spus. În Diccionario Panhispánico de Dudas, ei clarifică: „Deoarece „oír” are un sens mai general decât „escuchar”, poate fi folosit aproape întotdeauna în locul celui din urmă, lucru care se întâmpla deja în spaniola clasică”.

Le place mai puțin că folosim „escuchar” în loc de oír, dar ce remediu, s-a folosit și se folosește. Ei spun: „Mai puțin justificabilă este folosirea lui „escuchar” în loc de „oír”, pentru a se referi pur și simplu la acțiunea de a percepe un sunet prin ureche, fără să existe o intenționalitate prealabilă din partea subiectului; dar este o utilizare care a existat și în epoca clasică și care se folosește și astăzi, la autori de prestigiu, mai ales americani, așa că nu există niciun motiv să o cenzurăm. Un exemplu este dat de Cervantes însuși: „Urletul său teribil și îngrozitor se auzea de aproape și de departe”, spune el în Los trabajos de Persiles y Segismunda, 1616. Și mai aproape: „Suflul a țipat, cauciucurile au derapat în praf, frânele s-au desprins și s-au auzit țipete”, scrie cubanezul Severo Sarduy în Pájaros de la playa (Păsări pe plajă), 1993.

„Vorbitorii nu au nicio problemă, spun ceea ce vor să spună”, reflectează lingvistul argentinian Alejandro Raiter, într-un interviu pentru Clarín. Problema, explică el, apare în limbajul scris, când detaliile sunt rafinate. Sunt, pe scurt, verbe de percepție, foarte asemănătoare. Și dă un exemplu din aceste zile de la Zoom: „Am auzit că m-au ascultat prost”, unde, evident, este vorba de aceeași experiență, de a auzi prost, de o parte și de alta.

Aceste verbe se încrucișează permanent, explică lingvistul. El explică faptul că nu se pot analiza cuvintele în mod izolat. Există întotdeauna situația în care se spune, locul geografic în care se spune, momentul în care se spune. Ca să vorbești, vorbești cu toate astea.

Ar putea cineva să spună că în „Oíd mortales, el grito sagrado, libertad, libertad, libertad, libertad, libertad”, este vorba de o audiție involuntară, de a nu fi atent la acele cuvinte cheie?

Cu toate acestea, cei care vor o linie cu lucrurile drepte – vorbirea scapă unor astfel de reguli, se știe – indică cazuri rizibile: Unele cazuri, însă, Un caz frecvent de utilizare abuzivă: vecinii martori la un eveniment afirmă că „se auzeau certuri și strigăte”. Își trăgeau cu urechea la vecinii lor și le ascultau conversațiile și certurile, sau auzeau spontan voci și strigăte în curte? Primii sunt băgători de seamă; cei din urmă sunt martori ocazionali. Certurile și strigătele „se auzeau”.

Mai este și prezentatorul care, pentru a auzi un concurent la telefon, spune: „Maria, nu te aud”. Ce nepoliticos! Dacă María este cea care cheamă programul, de ce nu vrea el să o asculte? Ceea ce se întâmplă este că nu o aude cum trebuie, ceea ce este foarte diferit.

Există un exemplu clasic și foarte ilustrativ în acest sens: „Și conferențiarul a spus în șoaptă: „Cei din rândul din spate, mă auziți?”, la care unul a răspuns: „Vă ascultăm cu mare atenție, domnule profesor, dar abia vă auzim”.

La Vanguardia/ Redacción

PK

.