Biserici Ortodoxe
și celibatul preoțesc
Damaskinos Papandreou
Mitropolit ortodox al Elveției
„Preoția.., conform
tradiției canonice în vigoare,
constituie un impediment pentru căsătorie.”
Postura ortodoxă cu privire la căsătorie și celibatul clerical a fost fixată de lunga tradiție patristică și de practica Bisericii în ceea ce privește conținutul teologic profund al sacramentului căsătoriei și spiritualitatea eminamente personală a disciplinei celibatului. Căsătoria după Domnul și celibatul de dragul Domnului sunt două căi spirituale diferite, este adevărat, dar ambele sunt incontestabil valabile pentru o adevărată trăire a conținutului credinței.
Dintre aceste căi, oricine este liber să o urmeze pe una sau pe cealaltă, în conformitate cu vocația sa și cu carismele sale particulare. Biserica binecuvintează în mod egal cele două manifestări ale luptei spirituale a creștinului, iar Bisericile Ortodoxe nu manifestă nicio preferință pentru una în detrimentul celeilalte, preferând să nu avanseze motive teologice pentru a justifica o opțiune mai degrabă decât alta. Alegerea aparține fiecărui creștin în parte, care se face astfel responsabil pentru consecințele propriei sale lupte spirituale.
Această conștientizare din partea Bisericii a fost fixată în tradiția patristică încă din cele mai vechi timpuri, cu referire specială la libertatea personală a credincioșilor în alegerea luptei spirituale pe care o vor întreprinde. Potrivit lui Clement al Alexandriei, „celibatul și căsătoria au fiecare funcții proprii și servicii specifice pentru Domnul „1. Din acest motiv, „aducem omagiu celor pe care Domnul i-a favorizat cu darul celibatului și admirăm monogamia și demnitatea ei „2.
În același spirit și context, Clement i-a cenzurat pe gnosticii care considerau căsătoria un păcat: „Dacă căsătoria legală este un păcat, nu văd cum cineva poate pretinde că îl cunoaște pe Dumnezeu în timp ce spune că porunca Domnului este un păcat; într-adevăr, legea fiind sacră, și căsătoria este sacră. De aceea, Apostolul leagă acest sacrament de Hristos și de Biserică „3
Punerea în practică a carismei personale a celibatului ii1, tradiția apostolică și patristică o consideră ca fiind un dar personal de la Dumnezeu. De aceea, cei care au ales viața celibatară nu au dreptul să se mândrească cu superioritatea luptei lor spirituale: „Dacă cineva poate persevera în castitate în cinstea trupului Domnului, să o facă fără să se laude cu aceasta. Dacă se mândrește cu acest lucru, este pierdut; iar dacă vorbește despre asta nimănui altcuiva în afară de propriul episcop, este corupt „4. Această carismă personală este primită în mod liber și această luptă spirituală este aleasă în mod liber. Ea nu poate fi impusă. Ea nu este cerută de natura preoției. Biserica poate să o ceară pentru anumite slujbe. Biserica occidentală o cere pentru cei care sunt chemați să fie preoți și episcopi. Biserica Ortodoxă o cere, din motive pastorale, pentru cei care sunt chemați să fie episcopi.
Astfel, tradiția și practica ortodoxă onorează și respectă celibatul preoților și laudă slujirea lor în trupul Bisericii; în același timp, ele onorează și respectă clerul căsătorit, deoarece, și ei, slujesc același sacrament al Bisericii și al mântuirii. Astfel, Biserica Ortodoxă acceptă în mod egal aceste două forme de slujire și lasă alegerea care va fi aceasta la latitudinea fiecărui membru în parte, în conformitate cu vocația sa și cu carismele sale particulare. Din motive pastorale însă, Biserica a favorizat instituția celibatului pentru ordinul episcopilor, iar aceștia sunt aleși exclusiv din rândul preoților celibatari.
Până la schisma dintre cele două Biserici, disciplina latină privind celibatul clerical obligatoriu nu a fost privită ca o divergență teologică sau ecleziastică serioasă, deoarece nici una dintre cele două forme de slujire nu părea să contravină tradiției Bisericii. Această atitudine pozitivă din partea Bisericii Răsăritene se vede clar în canonul 3 al Conciliului de la Trullo, care subliniază necesitatea de a face „slujitori curați și ireproșabili, demni de sacrificiul spiritual al Marelui Dumnezeu, deopotrivă Victimă și Preot, dintre toți cei înscriși în rândurile clerului și prin care harurile sacramentelor trec la oameni, precum și necesitatea de a-i curăța de murdăria căsătoriilor lor ilicite; întrucât, totuși, cei din Preasfânta Biserică Romană propun să urmeze disciplina foarte strict, în timp ce cei din acest oraș imperial și ocrotit de Dumnezeu preferă regula umanității și indulgenței, am fuzionat cele două tendințe într-una singură, pentru ca nu cumva blândețea să nu degenereze în libertinaj sau austeritatea în amărăciune…”
Combinarea acestor două alegeri spirituale libere constituie criteriul teologic absolut al tradiției ortodoxe care, deși susceptibil de adaptări pastorale diferite în Bisericile locale între „severitate” și „indulgență”, nu poate fi invalidat de aceste adaptări. Pe de altă parte, principiul teologic conform căruia niciun sacrament al Bisericii nu poate exclude credinciosul de la participarea la un alt sacrament al Bisericii este constant și incontestabil, cu excepția cazului în care este vorba de o alegere spirituală personală din partea individului sau de o anumită carismă dată individului de către Dumnezeu. Cu toate acestea, cenzura teologică sau morală a uneia sau altei forme de slujire ecleziastică, așa cum s-a întâmplat după Marea Schismă (1054), dă un conținut teologic diferențelor legitime de practică pastorală între „blândețe” și „austeritate”.
Este de notat că cea de-a doua conferință pan-ortodoxă preconciliară, care s-a întrunit la Chambesy, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice, în perioada 3 septembrie – 12 septembrie 1982, a luat următoarele decizii pe tema impedimentelor la căsătorie (decizii care nu au forță canonică până când Marele și Sfântul Sinod nu se va pronunța asupra lor): „În ceea ce privește călugării, care, în virtutea tonsurii religioase, nu se pot căsători, se sugerează posibilitatea ca aceștia să poată încheia căsătoria dacă, după ce au renunțat la identitatea lor religioasă, fie de bunăvoie, fie fără voia lor, în caz de forță majoră, au fost reduși la starea laică.”
.