La 10 octombrie 1868, avocatul patriot Carlos Manuel de Céspedes (1819-1874) și-a eliberat sclavii și i-a determinat pe cubanezi să ia armele, primul eveniment fondator al Revoluțiilor de Eliberare Națională din Cuba.
Sunetul clopotului de la fabrica sa de zahăr La Demajagua, Manzanillo, în estul țării, a însemnat în urmă cu 145 de ani un triumf al ideilor pro-independență, împotriva fundamentalismului hispanic și a curentelor reformiste și anexioniste.
Gestul lui Céspedes a avut loc înainte de arestarea conspiratorilor prevăzută într-un ordin al căpitanului general Francisco Lersundi, care ar fi întârziat procesul pentru o perioadă nedeterminată de timp.
În acea dimineață, patricianul din Bayamese a pronunțat declarația de independență cunoscută sub numele de Manifiesto de la Junta Revolucionaria de la Isla de Cuba sau Manifiesto del 10 de Octubre (Manifestul Juntei Revoluționare a Insulei Cuba sau Manifestul din 10 octombrie).
În bătălia din La Demajagua, în fața a aproximativ 500 de persoane, el a spus: „Cetățeni, acel soare pe care îl vedeți răsărind pe vârful Turquino vine să lumineze prima zi de libertate și independență pentru Cuba.”
Atunci a început acest prim război de independență care a durat 10 ani și a avut un caracter de eliberare națională, democratic și anti-sclavie.
O conștiință națională patriotică s-a maturizat în rândul cubanezilor și, deși oligarhia proprietară de sclavi a rămas supusă Spaniei, națiunea cubaneză a fost fondată pentru totdeauna.
Povara grea a sclaviei asupra economiei coloniei a permis Spaniei să mențină Cuba în lanțuri atunci când majoritatea țărilor hispano-americane au obținut independența.
Potrivit datelor din 1862, din populația totală de 1.359.000 de locuitori, aproximativ 500.000 erau așa numiții oameni de culoare, presupusul pericol pe care ideologii colonialiști îl manevrau pentru a frâna mișcarea de emancipare.
În momentul izbucnirii revoluției, populația de sclavi număra peste 300.000 de bărbați și femei, mai mult de 70% în vest.
Existau, de asemenea, aproximativ 200.000 de mulatri și negri liberi (41,3% în vest, 20,5% în centru și 38,2% în est).
Céspedes a șters acest spectru de pe scena cubaneză salutându-și sclavii care au devenit liberi în acel moment și invitându-i și pe ceilalți proprietari prezenți să facă același lucru.
„Cetățeni”, a exclamat el, „până în acest moment ați fost sclavii mei. De acum înainte, ești la fel de liber ca și mine. Cuba are nevoie de toți copiii săi pentru a cuceri independența!”
„Cei care vor să mă urmeze trebuie să mă urmeze; cei care vor să rămână trebuie să rămână; toți vor rămâne la fel de liberi ca și ceilalți.”
Problema abolirii sclaviei a triumfat în cadrul Revoluției din 1968, iar în articolul 24 din Constituția lui Guáimaro a fost consfințit principiul „Toți locuitorii Republicii sunt complet liberi”.
Cubanezii aveau dreptul la libertate și independență pentru că, așa cum spunea Céspedes, „Când un popor ajunge la extrema de degradare și mizerie în care ne aflăm, nimeni nu-i poate reproșa că a luat armele pentru a ieși dintr-o stare atât de plină de oprobriu….”
„Cuba”, a afirmat el, „aspiră să fie o națiune mare și civilizată, să întindă un braț prietenesc și o inimă fraternă tuturor celorlalte popoare…”
Lupta revoluționară care a început la 10 octombrie 1868 a fost urmată în alte regiuni ale țării și, deși nu și-a atins în cele din urmă obiectivul de independență și de abolire a sclaviei, a avut o influență decisivă asupra istoriei Cubei.
Acesta a fost urmat de așa-numitul Mic Război (1879-1880) și de Războiul de Independență (1895-1898), organizat de José Martí.
Potrivit lui Fidel Castro, există o singură Revoluție cubaneză de la Céspedes până în prezent, inclusiv cea care a triumfat în ianuarie 1959.
Revoluția cubaneză este singura din istoria Cubei.