Plasmidul de 2 microni din Saccharomyces cerevisiae este un element de ADN egoist multicopie relativ mic care rezidă în nucleul drojdiei la un număr de 40-60 de copii pe celulă haploidă. Plasmidul este capabil să persiste în populațiile gazdă cu o stabilitate aproape asemănătoare cu cea a cromozomului, cu ajutorul unui sistem de partiționare și al unui sistem de control al numărului de copii. Prima parte a acestui articol descrie proprietățile sistemului de partiționare care cuprinde două proteine codificate de plasmidă, Rep1 și Rep2, și un locus de partiționare STB. Dovezile actuale susțin un model în care sistemul Rep-STB cuplează segregarea plasmidelor cu segregarea cromozomilor prin promovarea asocierii fizice a moleculelor de plasmidă cu cromozomii. În cea de-a doua parte, accentul este pus pe sistemul de recombinare Flp specific locului găzduit de plasmidă, care joacă un rol esențial în menținerea unui număr de copii de plasmidă la un nivel constant. Sistemul Flp corectează orice scădere a populației de plasmidă prin promovarea amplificării plasmidului prin intermediul unui mecanism de replicare în cerc rulant indus de recombinare. Amplificarea adecvată a plasmidului, fără creșterea excesivă a numărului de copii, este asigurată prin reglarea pozitivă și negativă a expresiei genei FLP de către proteinele codificate de plasmidă și prin controlul nivelului/activității Flp prin modificarea posttranslațională a Flp de către sistemul celular de sumoilare. Sistemul Flp a fost utilizat cu succes pentru a înțelege mecanismele de recombinare situs-specifică și pentru a produce modificări genetice dirijate în vederea abordării unor probleme fundamentale în biologie și pentru realizarea obiectivelor de bioinginerie. Este discutată o aplicație deosebit de interesantă, și poate mai puțin cunoscută și subapreciată, a Flp în dezvăluirea topologiilor unice ale ADN-ului necesare pentru a conferi competență funcțională mașinilor ADN-proteine.