Am un prieten – numiți-l Tom – care, ca și mine, este scriitor. Tom a scris multe romane de-a lungul unei lungi și de invidiat cariere editoriale, iar filozofia sa de scriere de romane, povestită mie la diverse băuturi în diverse baruri, poate fi rezumată astfel Scrie orice naiba scrii, orice concept, personaj sau situație ți s-a înfipt sub piele și trebuie eliberat. Uitați de comerț și uitați de public – scrieți pentru un singur public, iar dacă se întâmplă ca un editor sau un cititor să îl găsească interesant, cu atât mai bine. Un bestseller, în viziunea lui Tom, ar trebui să fie doar o aliniere fericită a intereselor lumii cu ale tale, o ocupare momentană a unei paradigme dominante care este, în esență, neplanificabilă. Sau, în orice caz, ceva ce nu poate fi planificat.
Filosofia lui Tom are multe avantaje. Este pură, fără compromisuri și fără compromisuri. Se presupune că are ca rezultat cea mai bună artă, cel puțin dacă presupunem că, în teorie, cea mai aventuroasă artă ține de obicei cel mai puțin cont de bani. Și, de asemenea, este ușor de urmat, pur și simplu aderând la singurul său precept telegonic: Fă ce vrei.
Este, în sfârșit, o poziție artistică reconfortantă pentru un artist față de comerț. Dacă ești cu totul devotat impulsurilor tale artistice, nu poți fi surprins sau să te superi prea mult când o operă de artă nu se vinde. Nu ați creat-o pentru a o vinde. Dacă se vinde, foarte bine, dar dacă se vinde sau nu, este o simplă chestiune de noroc, de rotire a roții. Mai mult, implică un determinism care absolvă retroactiv – dacă o viață întreagă de muncă artistică nu a vândut niciun tablou, niciun album, nicio carte, de ce să ne îngrijorăm? La urma urmei, întotdeauna aveai de gând să faci ceea ce aveai de gând să faci, și niciodată nu aveai de gând să faci ceea ce nu aveai de gând să faci, iar ceea ce ai făcut nu a fost niciodată să nu fie nepopular, QED.
Aceasta poate fi o poziție solidă din punct de vedere filosofic, dar este ea neapărat adevărată? Am început să-mi pun această întrebare după publicarea și nereușita – anti-reușita – primului meu roman. Am scris cartea, așa cum fac mulți romancieri debutanți, într-un fel de inocență prelapsară, protejat de preocupările practice ale publicării prin ignoranță și uimire față de faptul ciudat de a scrie un roman în primul rând. La început, nici măcar nu intenționasem cu adevărat să scriu un roman, ci pur și simplu lucrasem la o povestire care continua să acumuleze pagini. În cele din urmă, aceasta s-a vândut unei case de specialitate, iar întreaga experiență a avut calitatea neclară a unui vis, o impresie întărită de inscrutabilitatea arcană a procesului de publicare.
Pregătindu-mă să scriu un al doilea roman, nu mi-am făcut astfel de iluzii. Văzusem cantitatea de mașinării necesare pentru a face o carte, toate motoarele încăpățânate ale comerțului care trebuie să fie îmboldite să prindă viață; primisem calendarele îndepărtate de publicare, datele importante care par imaginare plasate la aproape doi ani în viitor; cel mai important, îmi ieșise o carte care nu făcuse mare lucru în afară de a primi câteva recenzii frumoase. Sunt lecții care nu pot fi neînvățate și care vin la pachet cu o circumspecție în ceea ce privește proiectele cărora ești dispus să le dedici timp și atenție. Dintr-o dată, s-au strecurat o mulțime de considerente legate de piață care nu mi-ar fi trecut prin minte prima dată. Am început să mă întreb, contra Tom: Ar putea un scriitor să-și propună să scrie o carte populară?
Într-o încercare în mare parte fățișă (deși puțin mai serioasă decât aș vrea să recunosc) de a răspunde la această întrebare, am decis să adopt cea mai literală abordare posibilă și să trec în revistă câțiva ani de liste New York Times Best Seller. La urma urmei, pentru a scrie un bestseller, ar fi util să știi ce s-a vândut cel mai bine. A face lista celor mai bine vândute cărți din Times poate părea ca și cum ai arunca o plasă largă, dar, numărând doar numerele unu literare, am rămas, aproximativ, cu All the Light We Cannot See și The Nightingale. Așa că m-am gândit că dacă aș fi ajuns în top 10 timp de o săptămână ar fi fost de ajuns, în ultimii cinci ani. Dacă mă întorc prea mult în urmă, s-ar putea să mă lovesc de schimbări epocale de gust, de vreo manie uitată a anilor ’80. De asemenea, nu aveam timp.
O problemă imediată pe care acest exercițiu a prezentat-o, și o întrebare mult mai mare decât scopul acestui articol, a fost să decid ce se califică drept „ficțiune literară”. Pentru scopurile mele, am inclus aproape tot ceea ce nu are legătură cu conspirații mondiale, ucigași în serie, vârcolaci și metamorfi și agenți triplulari necinstiți – adică tot ceea ce nu este evident de gen. Și, deși îl invocă pe Bard of Avon, seria Războiul Stelelor a lui William Shakespeare – The Empire Striketh Back, The Jedi Doth Return, nu inventez asta – nu a făcut parte din tăietura finală.
(Înainte de a trece la constatările propriu-zise, câteva note după ce am petrecut multe ore omenești parcurgând aproape 300 și ceva din aceste liste săptămânale. În primul rând – și îmi dau seama că aceasta este culmea observației banale în materie de editare – dar, la naiba, James Patterson, sau Complexul militar industrial James Patterson sau ce-o fi el, produce o mulțime de cărți. Nu sunt sigur că am observat mai mult de o mână de săptămâni în ultimii cinci ani în care vreo permutare pattersoniană să nu fie pe listă. David Baldacci, de asemenea. În al doilea rând, Brad Thor poate fi singurul autor de gen cu cele mai bune vânzări care are un nume mai puțin plauzibil decât protagonistul său, relativ banalul „Scott Horvath”. Ai crede că eroul său ar trebui să se numească ceva de genul Odin Hercule, dar nu.)
După ce am întocmit o listă lungă de succese literare recente, ce am aflat? Ei bine, în primul rând, începeți titlul cu „The”. Aproximativ o treime din aceste bestselleruri sunt cărți „The”. Goldfinch, The Nightingale, The Martian, The Interestings, The Vacationers, The Girl on the Train. De acord, „the” este un cuvânt destul de comun în uzul limbii engleze, dar bănuiesc că are și o anumită putere subliminală pentru viitorii cititori, anunțând o carte ca fiind oficială în ceea ce privește subiectul și scopul – articolul definit, ca să spunem așa. Imaginați-vă doar câte exemplare în plus s-ar fi vândut Toată lumina pe care nu o putem vedea dacă s-ar fi intitulat, de exemplu, Lumina pe care nu o putem vedea (toată) sau Întreaga lumină nevăzută.
O altă mișcare inteligentă este să fii deja celebru. Ideal ar fi să fi scris To Kill a Mockingbird în urmă cu 50 de ani, dar altfel, măcar să fii cunoscut. Acest lucru, desigur, introduce o altă problemă de tipul „oul/puiul de găină”, și anume, cum au ajuns acești scriitori să fie cantități cunoscute înainte de a fi? În orice caz, surprinzător de puțini autori par să ajungă pe listă de nicăieri.
Mai serios, scrieți unul dintre cele două tipuri de cărți: mistere sau ficțiune istorică, ambele dacă este posibil. În oricare dintre aceste genuri, ești în formă bună dacă poți lucra la ceva care să aibă legătură cu un tablou sau un pictor celebru sau o altă operă de artă sau artist notabil. Orice are legătură cu căsătoria și călătoriile în locuri exotice, de asemenea. Din nou și din nou, a apărut o combinație a acestor elemente, iar tema comună evidentă este aceea a evadării: evadarea în trecut, evadarea într-un mister, evadarea în estetică și cultură, evadarea în relații imaginare și evadarea propriu-zisă din casa cuiva spre zone necunoscute. Se pare că instinctul de evadare care determină vânzările de ficțiune de gen este viu și sănătos la cititorii de ficțiune literară – pur și simplu necesită (discutabil) propoziții mai bune și (de obicei) capcane mai puțin fantastice.
Cu aceste linii directoare în minte, am venit cu câteva romane potențiale care nu ar fi părut nelalocul lor pe listă. Iată unul: un mister istoric bazat pe viața și moartea lui Paul Gauguin. Dar povestit din perspectiva soției sale înstrăinate, Mette-Sophie, prin intermediul unui jurnal pe care aceasta îl ține în timp ce călătorește prin lume, investigând viața triumfătoare din punct de vedere artistic și falimentară din punct de vedere moral a soțului ei după ce și-a părăsit familia. Numiți-o Jurnalele primei doamne Gauguin. Un sinopsis al acestei cărți fantomatice, în stilul folosit pentru interogarea agenților, este următorul:
Când un tablou de Paul Gauguin, necunoscut până atunci, este descoperit într-un apartament abandonat din Chicago, istoricul de artă Lena Wexler primește misiunea de a-i urmări proveniența; o investigație în timp și în spațiu – din Chicago până în Miami, din Danemarca până în Franța, din Tahiti până, în cele din urmă, în insulele Marchize, totul cu ajutorul Jurnalelor primei doamne Gauguin. Gauguin.
Sună aceasta ca o carte pe care oamenii ar cumpăra-o? Eu cred că da. Îmi pot imagina foarte ușor această carte pe măsuța de cafea a soacrei mele, o cititoare omnivoră de bestselleruri literare, clasici și non-ficțiune, care conduce un club de lectură lunar. Sunt destul de încrezător că, dacă aș interoga 20 de agenți cu acest sinopsis, unul sau doi ar cere să o citească. Sună ca o carte populară.
Singura problemă este că, pentru ca ea să existe, ar trebui să o scriu eu. Și nu este o carte pe care să o pot scrie eu. Lucrul la acest mic experiment de gândire mi-a confirmat ceea ce știam deja că scrierea unui roman necesită: o scânteie inefabilă, personală, de interes care să ia foc și să ardă suficient de constant pentru a nu fi stinsă de îndoială și de incapacitatea creativă; un foc care se manifestă în timp sub forma curiozității față de subiect și față de proiectul în sine, față de felul în care totul se dovedește a fi. În lipsa acestui interes profund, un proiect altfel valabil – incitant, interesant și comercial – rămâne o idee bună din punct de vedere teoretic, cum ar fi să mergi la facultatea de medicină sau să renunți la social media.
De la începutul acestui eseu, am mai publicat un roman și mai am încă două în stadii de revizuire, și am acceptat pe deplin punctul de vedere al lui Tom: Trebuie să scrii ceea ce vrei să scrii, chiar dacă ceea ce vrei să scrii nu va fi, de obicei, ceea ce oamenii vor să citească. Nu poți să petreci între doi și cinci ani pe ceva pentru o recompensă teoretică, externă. Sau eu nu pot, în orice caz, dar poate că unii oameni pot – dacă e așa, Jurnalele primei doamne Gauguin sunt ale voastre.
Imagine: Flickr/Nabeel H
.