Mulți cititori ai acestei monografii se pot întreba de ce a fost inclus un capitol despre puterea statistică. La urma urmei, până acum, problema puterii statistice este în multe privințe banală. Toată lumea știe că puterea statistică este un considerent central al cercetării și, cu siguranță, majoritatea beneficiarilor sau potențialilor beneficiari de granturi de la National Institute on Drug Abuse înțeleg importanța includerii unei analize a puterii în propunerile de cercetare. Cu toate acestea, există numeroase dovezi că, în practică, cercetătorii în domeniul prevenirii nu acordă suficientă atenție puterii statistice. Dacă ar fi făcut-o, nu ar fi apărut constatările observate de Hansen (1992) într-o analiză recentă a literaturii de prevenire. Hansen (1992) a examinat puterea statistică pe baza a 46 de cohorte urmărite longitudinal, folosind ipoteze neparametrice având în vedere vârsta subiecților la posttest și numărul de subiecți. Rezultatele acestei analize au indicat că, pentru ca un studiu să atingă o putere de 80 la sută pentru a detecta diferențele dintre grupurile de tratament și cele de control, diferența dintre grupuri la posttest ar trebui să fie de cel puțin 8 la sută (în cele mai bune studii) și chiar de 16 la sută (în cele mai slabe studii). Pentru ca un studiu să atingă o putere de 80 la sută pentru a detecta diferențele dintre grupuri în ceea ce privește schimbarea pre-post, 22 din cele 46 de cohorte ar fi avut nevoie de reduceri relative pre-post mai mari de 100 la sută. Treizeci și trei din cele 46 de cohorte au avut o putere mai mică de 50 la sută pentru a detecta o reducere relativă de 50 la sută a consumului de substanțe. Aceste rezultate sunt în concordanță cu concluziile altor analize (de exemplu, Lipsey 1990) care au arătat o lipsă similară de putere într-o gamă largă de subiecte de cercetare. Astfel, se pare că, deși cercetătorii sunt conștienți de importanța puterii statistice (în special de necesitatea de a o calcula atunci când propun cercetări), ei nu reușesc cumva să ajungă să aibă o putere adecvată în studiile lor finalizate. Acest capitol susține că eșecul multor studii de prevenire de a menține o putere statistică adecvată se datorează accentului exagerat pus pe dimensiunea eșantionului (N) ca fiind singura, sau chiar cea mai bună, modalitate de a crește puterea statistică. Este ușor de observat cum s-a ajuns la această supraaccentuare. Mărimea eșantionului este ușor de manipulat, are avantajul de a fi legată de putere într-un mod direct și, de obicei, se află sub controlul direct al cercetătorului, cu excepția limitărilor impuse de finanțe sau de disponibilitatea subiecților. O altă opțiune de creștere a puterii este creșterea coeficientului alfa utilizat pentru testarea ipotezelor, dar, deoarece foarte puțini cercetători iau în considerare în mod serios niveluri de semnificație mult mai mari decât tradiționalul 0,05, această strategie este rareori utilizată. Desigur, mărimea eșantionului este importantă, iar autorii acestui capitol nu recomandă cercetătorilor să înceteze să mai aleagă cu atenție mărimea eșantionului. Mai degrabă, ei susțin că cercetătorii nu ar trebui să se limiteze la creșterea lui N pentru a spori puterea. Este important să se ia măsuri suplimentare pentru a menține și îmbunătăți puterea, pe lângă faptul că trebuie să se asigure că dimensiunea inițială a eșantionului este suficientă. Autorii recomandă două strategii generale. O strategie implică încercarea de a menține dimensiunea efectivă a eșantionului inițial, astfel încât puterea să nu fie pierdută inutil. Cealaltă strategie constă în luarea de măsuri pentru a maximiza cel de-al treilea factor care determină puterea statistică: mărimea efectului.